Memorandum Explicativ la Recomandarea Rec (2007) 17

 

Introducere

 

1. Baza istorică şi conceptuală

 

1.       Dreptul egal al femeilor şi bărbaţilor de a se bucura de drepturile umane universale este un principiu fundamental recunoscut de instrumentele internaţionale principale în domeniul drepturilor omului şi este în mod general acceptat de legislaţia internaţională.

 

2.       Istoria procesului durează câteva decenii, s-au adoptat diferite abordări la nivelul comunităţii internaţionale. Interzicerea generală a discriminării reieşind din mai multe baze, inclusiv sexul, a fost primul pas în acest sens şi această abordare este inclusă în Acordul Naţiunilor Unite din 1945 şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Cele două convenţii, privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi privind Drepturile Civile şi Politice, respectiv, adoptate în anul 1966, care împreună cu Declaraţia constituie cadrul larg al drepturilor omului, ies ceva în afara acestui cadru şi recunosc dreptul egal al femeilor şi al bărbaţilor de a se bucura de toate drepturile prevăzute de Convenţii.

 

3.       Un accent special asupra discriminării femeilor în mai multe domenii şi în mai multe forme a fost realizat într-o altă abordare aprobată la nivel mondial, în perioada anilor 1950 şi 1960, când au fost adoptate mai multe Convenţii, care au identificat cele mai critice aspecte ale egalităţii de gen, mai ales în domeniul angajării în câmpul muncii, remunerării şi protecţiei maternităţii, drepturilor politice şi drepturilor ce se referă la căsătorie.

 

4.       În anii 1970 situaţia a fost îmbunătăţită, parţial datorită serbării Anului Internaţional al Femeii în 1975 şi declarării Deceniului Femeilor al Naţiunilor Unite (1976-1985), care au conferit problemelor femeilor şi problemelor egalităţii de gen o legitimaţie nouă în gândire internaţională. Convenţia cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, adoptată de Adunarea Generală în anul 1979, a devenit un document de referinţă la nivel mondial şi a cuprins domenii noi prin prevederile sale. Chiar dacă denumirea sa este concentrată asupra eliminării discriminării împotriva femeilor, prevederile sale ies în afara acestor considerente şi sunt orientate spre crearea unor condiţii adecvate pentru realizarea egalităţii femeilor în toate domeniile vieţii, Statele Membre fiind obligate să îndeplinească condiţiile respective fără tergiversare şi să garanteze egalitatea drepturilor, cât în sensul formal, atât şi în sensul substantiv. O privire globală şi orizontală asupra implicaţiilor drepturilor egale a femeilor a început să fie elaborată şi se va perfecţiona în viitor.

 

5.       Abordările similare pot fi observate şi la nivelul Consiliului Europei. Articolul 14 Al Convenţiei privind Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale adoptate în anul 1950, la fel prevede lipsa de discriminare în baza sexului, acest tip de discriminare apare primul în listă. Protocolul nr. 12, adopta6t în anul 2000 şi recent introdus în vigoare, a devenit un pas semnificativ înainte, precum prevede bucurarea de orice drepturi stabilite de lege, ci nu numai de drepturile incluse în Convenţie.

 

6.       Pe de altă parte, la nivelul Consiliului Europei gândirea progresivă a avut ca rezultat o realizare nouă şi mai adâncită a problemei egalităţii între femei şi bărbaţi. În anul 1988 Comitetul de Miniştri a adoptat Declaraţia Egalităţii Femeilor şi Bărbaţilor, un document de avangardă, care consideră că “egalitatea femeilor şi bărbaţilor este un principiu al drepturilor umane” şi “un sine qua non al democraţiei şi un aspect imperativ al justiţiei sociale”. El a devenit un substantiv şi o sarcină politică, rămânând să fie un text de referinţă al Consiliului Europei în ceea ce priveşte politicile în domeniul egalităţii de gen. Această Declaraţie nu numai că afirmă principiul drepturilor umane, dar şi influenţează asupra doctrinei drepturilor omului şi asupra proceselor de elaborare a strategiilor şi politicilor derivate, inclusiv în domeniile în care sunt necesare acţiuni specifice pentru asigurarea egalităţii de gen.

 

7.       În corespundere cu această recunoaştere, drepturile umane ale femeilor au fost proclamate şi de comunitatea internaţională în cadrul Conferinţei Mondiale a Drepturilor Omului (Vena, 1993) ca nişte părţi inseparabile, integrale şi indivizibile ale drepturilor universale ale omului.

 

8.       La nivelul Consiliului Europei aceste abordări s-au dezvoltat şi a fost adoptată Declaraţia Egalităţii între Femei şi Bărbaţi ca un criteriu fundamental al democraţiei. Această Declaraţie a fost adoptată în cadrul celei de a patra Conferinţe Ministeriale Europene privind Egalitatea între Bărbaţi şi Femei (Istanbul, 1997). În această Declaraţie este stipulat clar că “atingerea egalităţii între femei şi bărbaţi este o parte integrală a procesului care duce spre o democraţie adevărată”. Este stabilită o legătură strânsă definitivă între concepţiile egalităţii de gen, democraţiei şi drepturilor umane. Ea deschide orizonturi noi pentru adresarea problemelor femeilor şi egalităţii de gen.

 

9.       Putem spune cu certitudine că progresul în acest sens s-a adâncit şi a lărgit cadrul de adresare a problemelor egalităţii de gen în mai multe căi. De la concepţia lipsei de discriminare la înţelegerea pozitivă a necesităţii asigurării egalităţii de gen, de la o abordare de sector a  problemei egalităţii de gen la un nivel mai global şi complex; de la concentrarea atenţiei asupra situaţiei femeilor la o recunoaştere a femeilor şi bărbaţilor ca unor parteneri în schimbări sociale şi relaţiile între sexe; de la problema ce putea fi considerată ca marginală din punctul de vedere al îngrijorărilor politice generale la o problemă plasată în centrul îngrijorărilor, precum ea este adânc înrădăcinată în problema drepturilor universale ale omului, problema protecţiei, promovării şi îndeplinirii acestor drepturi.

 

10.     Drepturile omului, fiind nişte drepturi universale, sunt nişte drepturi ale persoanelor reale, ele sunt drepturile femeilor şi bărbaţilor, ci nu nişte drepturi ale fiinţelor umane de gen neutru. În acest cadru este imposibilă discutarea drepturilor omului şi realizarea lor în termeni absolut neutri. Realizarea drepturilor omului este întruchipată în persoane concrete şi implementarea lor în măsură deplină este dreptul femeilor şi bărbaţilor în situaţiile şi condiţiile lor specifice; pe de altă parte, obstacolele pentru implementarea acestor drepturi în baze egale, adică, obstacolele asociate cu egalitatea de gen, la fel pot fi specifice şi legate de situaţiile femeilor şi bărbaţilor definite prin istoria, cultura, circumstanţele sociale şi urmează a fi adresate în modul corespunzător. Aşa o viziune poate rezulta în adoptarea unor acţiuni pozitive speciale /temporare ce nu pot fi considerate ca discriminatorii, precum ele sunt menite de a curma discriminarea trecutului asociată cu aceste circumstanţe şi de a accelera procesul de instalare a egalităţii de gen.

 

11.     Conştientizarea importanţei egalităţii de gen constă în ceea că cât bărbaţii atât şi femeile trebuie să recunoască semnificaţia egalităţii de gen cu toate implicaţiile aferente cadrului istoric, organizării sociale şi înţelegerii culturale, acest moment fiind tot mai vizibil în gândirea internaţională ca un element esenţial al bunei guvernări orientate spre realizarea scopurilor democraţiei şi respectarea drepturilor omului.

 

12.     Această perspectivă este actualmente prezentă în documentele adoptate de Conferinţele Mondiale şi Întrunirile ONU organizate în anii 1990, în cadrul cărora problema egalităţii de gen s-a identificat în calitate de element esenţial pentru rezolvarea problemelor globale ale lumii moderne, având legături cu mediul înconjurător şi dezvoltarea (Rio, 1992), cu drepturile umane (Vena, 1993), populaţia şi dezvoltarea (Cairo, 1994), sau dezvoltarea socială durabilă (Copenhage, 1995)

 

13.     Ultimul deceniu, începând cu anul 1995, a fost un deceniu al unei înţelegeri noi a necesităţii implementării practice a măsurilor în domeniul egalităţii de gen. În acest sens a fost îndeosebi de importantă cea de-a Patra Conferinţă Mondială a Femeilor (Beijing, 1995). În special urmează a fi menţionate Declaraţia şi Platforma de Acţiune adoptate în cadrul Conferinţei sus-menţionate. Actualmente nu este suficient de a stabili prevederile formale care să interzică discriminarea după criteriul sexului, nu este suficientă proclamarea egalităţii de gen ca un principiu al drepturilor omului, nu este suficient de a stabili standarde de performanţă în diferite domenii. Încercarea timpurilor noastre constă în implementarea completă a principiilor egalităţii de gen şi a standardelor progresive pentru a înfăptui schimbări pozitive în vieţile oamenilor şi în acest fel de a transforma egalitatea formală în egalitate reală.

 

2.       Scopurile şi cauzele adoptării recomandării

 

14.     Eforturile Consiliului Europei orientate spre promovarea şi realizarea egalităţii de gen sunt o parte integrală a misiunii sale centrale, care constă în ocrotirea şi promovarea democraţiei pluraliste, superiorităţii legii, drepturilor şi libertăţilor omului. Pentru a servi mai bine acestor scopuri, au fost adoptate unele instrumente legislative şi un şir de alte documente, inclusiv declaraţiile, recomandările, rezoluţiile, planurile de acţiuni şi rapoartele diferitor grupuri de specialişti despre realizările, obstacolele şi strategiile inovaţionale necesare pentru implementarea în practică a egalităţii de gen. Acestea s-au elaborat şi s-au adoptat pentru suplimentarea cadrului normativ cu standarde în domeniile în care inegalitatea le afectează pe femei în diferite modalităţi şi în diferite măsuri, sau în care participarea bărbaţilor şi crearea parteneriatelor între femei şi bărbaţi este critică pentru construirea unei societăţi în care să fie depăşită problema inegalităţii de gen.

 

15.     Evaluările modalităţilor în care statele-membre ale Consiliului Europei îşi îndeplinesc obligaţiunile expuse în instrumentele internaţionale legislative în domeniul drepturilor omului şi modalităţilor de implementare a sarcinilor asumate în sensul realizării unei egalităţi substantive de gen, în conformitate cu alte texte juridice şi de program ale Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei se efectuează prin intermediul unor sisteme de monitorizare stabilite pentru a asigura implementarea efectivă a prevederilor tratatelor internaţionale, la fel ca şi prin cercetări şi evaluări efectuate în cadrul altor activităţi de monitorizare şi raportare.

 

16.     Rezultatele obţinute de statele-membre ale Consiliului Europei în domeniul egalităţii între femei şi bărbaţi s-au examinat şi de către Comitetul de Miniştri în cadrul procedurii de monitorizare tematică în anul 2003[1]. Potrivit rezultatelor examinării răspunsurilor statelor-membre la mecanismele existente la nivel naţional menite de a asigura drepturile egale pentru femei şi bărbaţi în conformitate cu instrumentele relevante ale Consiliului Europei şi potrivit rezultatelor de procesare a comentărilor elaborate de Departamentul de Monitorizare al Directoratului Pentru Planificare Strategică al Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri a cerut să fie elaborată o recomandare despre standardele minime de egalitate între bărbaţi şi femei, inclusiv mecanismele naţionale de egalitate.

 

17.     Precum în pofida progresului remarcabil realizat în această direcţie, comparându-se inegalităţile actuale între femei şi bărbaţi cu inegalităţile înregistrate cu câteva decenii în urmă, totuşi se poate spune că bărbaţii şi femeile nu sunt trataţi în mod egal şi că politicile, metodele şi strategiile în domeniul egalităţii de gen, aplicate în statele-membre ale Consiliului Europei încă nu sunt implementate în conformitate cu potenţialul lor deplin.

 

18.     Această recomandare este un răspuns suplimentar al Consiliului Europei, care stabileşte standardele şi scopurile, şi este menită să suporte realizarea practică a obligaţiilor asumate de către statele-membre de a accelera progresul şi de a realiza o egalitate substantivă de gen.

 

19.     În acest sens obligaţiile statelor-membre sunt mult mai extinse decât competenţa strictă a guvernelor şi includ toate organele de stat de la toate nivelurile. De aceasta indicatorii de voinţă politică şi devotament se referă la state întregi ci nu doar la guverne.

 

3.       Definiţia şi descrierea concepţiilor şi instrumentelor

 

20.     În cadrul acestei recomandări unele definiţii de concepţii şi instrumente se referă la întreaga înţelegere a sensului şi scopurilor ei. Aceste definiţii şi descrieri sunt preluate din instrumentele şi documentele Consiliului Europei şi Naţiunilor Unite.

 

-          Egalitatea de gen înseamnă o egalitate vizibilă, o oportunitate reală de participare a ambelor sexe în toate sferele de viaţă publică şi privată. Egalitatea de gen este opusă inegalităţii de gen, care nu înseamnă diferenţierea după sex, şi este orientată spre promovarea participării complete a femeilor şi bărbaţilor în societate. Acest fapt înseamnă acceptarea şi valorificarea egală a diferenţelor între bărbaţi şi femei şi a rolurilor diverse pe care aceştia/acestea le îndeplinesc în societate. Egalitatea de gen include şi dreptul de a fi diferit/diferită. Acest lucru înseamnă luarea în atenţie a diferenţelor existente între femei şi bărbaţi, care sunt cazate de clasa, opinia politică, religia, etnicitatea, rasa sau orientarea sexuală. Egalitatea de gen înseamnă discutarea posibilităţilor viitoare, posibilităţilor de a schimba structurile sociale care contribuie la menţinerea relaţiilor inegale între femei şi bărbaţi şi posibilităţilor de a atinge un echilibru mai bun în priorităţile şi valorile femeilor şi bărbaţilor[2].

 

-          Discriminarea împotriva femeilor: orice distincţie, excludere sau restricţie impusă în baza sexului, care are ca efect sau scop reducerea sau lichidarea recunoaşterii, bucurării sau exercitării de către femei, independent de starea civilă, în baza egalităţii între bărbaţi şi femei, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau oricare alte domenii[3].

 

-          Discriminarea Directă are loc atunci, când diferenţa în tratare este bazată în mod direct şi explicit doar pe distincţiile de sex şi caracteristicile bărbaţilor sau femeilor, care nu pot fi justificate în mod obiectiv[4].

 

-          Discriminarea indirectă are loc atunci când o lege, o politică sau un program nu par a fi discriminative, dar au un efect discriminativ în cazul implementării. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, când femeile sunt mai dezavantajate comparativ cu bărbaţii în utilizarea oricăror oportunităţi sau accesul la oarecare beneficii din cauza inegalităţilor pre-existente. Implementarea unei legi neutre din punctul de vedere al sexelor poate să păstreze inegalitatea existentă, sau chiar spori intensitatea ei[5].

 

-          Democraţia parităţii: concepţia democraţiei parităţii înseamnă integrarea completă a femeilor la un rând cu bărbaţii la toate nivelurile şi în toate domeniile de activitate a societăţii democratice prin intermediul strategiilor multidisciplinare[6].

 

-          Participarea echilibrată a femeilor şi bărbaţilor în luarea deciziilor politice şi publice înseamnă, că reprezentarea femeilor sau bărbaţilor în oricare organ de luare a deciziilor politice sau publice nu trebuie să fie mai mică de 40%[7].

 

-          Acţiuni pozitive: a fost recunoscut faptul că protecţia contra discriminării nu este suficientă pentru asigurarea tratării egale a femeilor şi bărbaţilor în practică. Acest lucru implică că situaţiile inegale trebuie să fie adresate în mod inegal. În diferite convenţii internaţionale şi alte texte legale ce conţin definiţia concepţiei de discriminare, este inclusă şi definiţia concepţiei de acţiune pozitivă. Aceste definiţii se diferă, în dependenţă de instrumentul legal în cauză. Cu toate acestea, există o tendinţă de nerecunoaştere a tratamentului diferit ca tratament discriminatoriu. Cele mai importante categorii de măsuri ce justifică tratamentul diferit sunt “măsurile de protecţie”, “calificările ocupaţionale originale” şi “măsurile pozitive pentru promovarea egalităţii”.

 

Din cauza legăturii reciproce între concepţiile de discriminare şi acţiune pozitivă, acţiunea pozitivă trebuie să fie definită în cadrul fiecărei legislaţii naţionale. De aceasta este extrem de dificil de a formula o definiţie comună pentru acţiuni pozitive. În capitolul “Descrierea cadrului legal” este prezentat un şir de definiţii în modul în care ele apar în textele legale ale diferitor ţări, cu o analiză pentru fiecare instrument. Se are în vedere prezentarea unui document generalizat cu textele principale, inclusiv referinţele la acţiunea pozitivă[8].

 

-          Măsuri speciale temporare: acestea sunt menite de a accelera de facto egalitatea între bărbaţi şi femei şi nu se vor considera discriminative, dar nici într-un fel nu trebuie să aibă drept consecinţe menţinerea standardelor inegale sau separate; aceste măsuri trebuie să fie stopate îndată cu realizarea obiectivelor egalităţii şi tratării egale[9].

 

-          Gender mainstreaming reprezintă (re)organizarea, îmbunătăţirea, dezvoltarea şi evaluarea proceselor politice, astfel încât perspectiva egalităţii de gen să fie incorporată în toate politicile la toate nivelurile şi la toate etapele, de către actorii care în mod normal participă la elaborarea politicilor[10].

 

-          Evaluarea impactului de gen îşi are rădăcinile în sectorul mediului şi este un exemplu tipic al instrumentelor politice existente care au fost adaptate pentru utilizarea "gender mainstreaming". Evaluarea impactului de gen permite monitorizarea propunerilor politice pentru a detecta şi evalua impactul diferenţial sau efectele pe care aceste propuneri le pot avea asupra bărbaţilor şi femeilor, astfel încât inegalităţile să fie înlăturate înaintea adoptării propunerii. Analiza proiectelor din punctul de vedere al egalităţii de gen ajută la determinarea faptului dacă interesele femeilor şi bărbaţilor sunt în mod egal luate în seamă. Astfel politicienii pot să elaboreze politici care să corespundă realităţii social-economice a femeilor şi bărbaţilor şi să ia în cont diferenţele respective. Evaluarea impactului de gen poate fi implementată în legislaţie, în planurile politice, în programele politice, în bugete, în acţiuni concrete, declaraţii, rapoarte sau adresări pentru cercetare. Metodele evaluării impactului de gen urmează a fi implementate nu numai la etapa formulării politicilor, ci şi la politicile deja existente. Ele pot fi utilizate pentru administrare, de către persoane externe, în ambele cazuri ele necesită cunoştinţe semnificative în domeniul problemelor de gen. Avantajul acestor instrumente constă în faptul că ele trasează o imagine îndeosebi de precisă a efectelor oricărei politici date[11].

 

-          Bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen este o aplicare a procesului "gender mainstreaming" în procesul bugetar. Ea prevede evaluarea bugetelor din punctul de vedere al egalităţii de gen, incorporarea perspectivei de gen la toate nivelurile procesului bugetar, restructurarea veniturilor şi cheltuielilor pentru promovarea egalităţii de gen[12].

 

4.       Comentările la recomandare

4.1  – Scopurile recomandării

 

21.     Scopul recomandării este îndeosebi de larg, precum egalitatea de gen este un principiu fundamental care influenţează asupra tuturor aspectelor vieţii. În fiecare din ele sunt formulate necesităţi de adoptare a legilor şi normelor menite dea stabili egalitatea formală sau egalitatea de jure. Cu toate acestea, legile şi normele nu sunt suficiente; implementarea completă a legilor şi normelor, este necesară adoptarea politicilor şi programelor pentru realizarea unui grad semnificativ de egalitate de facto. Câmpul de probleme şi de scopuri cuprinse prin această recomandare este îndeosebi de larg.

 

22.     În ceea ce priveşte scopul personal al aplicării recomandării, realizarea egalităţii de gen în mod evident se referă la toate persoanele, cât la femei, atât şi la bărbaţi. Concomitent, precum femeile sunt cele mai afectate prin diferite forme de inegalitate, formulările sunt adese ori adaptate pentru situaţia lor particulară. Pe de altă parte, vorbind despre femei, ne referim evident la femeile de toate vârstele, de la copilărie la adolescenţă, de la vârsta matură la bătrâneţe. Cu toate acestea, în cazurile în care prevederile sau cerinţele sunt îndeosebi de relevante pentru femei tinere/copii, s-a utilizat formularea "femeile şi copiii".

 

23.     După preambul, în prima parte substantivă – standarde generale – sunt examinate principiile fundamentale care constituie cadrul necesar pentru luarea tuturor acţiunilor orientate spre realizarea egalităţii de gen, iar fiind enunţate şi complementate prin cerinţe obiective, ele trebuie să devină imperative.

 

24.     În cea de a doua parte – Standarde în domenii specifice – sunt examinate principiile de bază într-o varietate de domenii politice şi aspectele critice ale vieţii societăţilor noastre, împreună cu elementele obiective, care demonstrează voinţa politică a statelor pentru realizarea egalităţii de gen în aceste domenii.

 

25.     Aceste domenii specifice pot fi împărţite în diferite grupe, reieşind din natura lor specifică: primul se referă la aspectele vieţii sociale în care au loc integrarea socială a femeilor şi bărbaţilor – viaţa privată şi familială; viaţa economică; viaţa publică şi politică; posibilitatea stabilirii unor relaţii între acestea fără oarecare conflicte. Altele consideră chestiunile ce corespund exercitării drepturilor personale principale – educaţia şi cultura, protecţia socială, sănătatea, etc.

 

26.     Pe de altă parte, domeniile specifice includ şi aspectele critice particulare care afectează în principal viaţa şi drepturile femeilor şi împiedică la atingerea egalităţii de gen – problemele violenţei împotriva femeilor, traficul de fiinţe umane cu scopul exploatării sexuale sau comerciale, poziţia femeilor în situaţiile de conflict şi de după conflict, etc.

 

27.     O atenţie specială este acordată rolului mijloacelor de informare în masă ca agenţilor posibili ai schimbărilor în sensul realizării egalităţii de gen şi cazurilor specifice de grupuri vulnerabile de femei expuse discriminării multiple, datorită nu numai sexului ci şi altor factori legaţi de rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică, originea naţională sau socială, asocierea cu minorităţi naţionale, sărăcia, naşterea sau oricare alţi factori.

 

28.     Pentru toate domeniile este comună necesitatea adoptării unor prevederi legale care să corespundă standardelor internaţionale stabilite şi care în mod formal să garanteze egalitatea de gen; este comună necesitatea adoptării unor mecanisme adecvate pentru implementarea şi monitorizarea acestor prevederi, care să prevadă şi măsuri de reacţionare în cazul încălcării lor. Într-aceiaşi măsură sunt necesare strategiile, politicile şi planurile coordonate pentru asigurarea egalităţii drepturilor femeilor şi bărbaţilor în toate aspectele.

 

29.     Strategiile, mecanismele şi instrumentele sunt obiectul recomandărilor părţii terţe, scopul lor constând în definirea momentelor indispensabile pentru planificarea eficientă, implementarea şi evaluarea efectivă a tuturor politicilor şi planurilor. La fel de fundamentală în acest sens este cooperarea strânsă şi coordonată cu instituţiile societăţii civile, precum egalitatea de gen este o schimbare socială şi culturală, care afectează întreaga societate – persoanele, instituţiile, organizaţiile – în toate domeniile şi laturile societăţii.

 

4.2 – Preambul

 

30.     Preambulul acestei recomandări include în sine enumerarea instrumentelor fundamentale principale,care formează cadrul normativ şi programatic, prin care urmează a fi privită şi soluţionată problema egalităţii de gen ca un principiu al drepturilor omului.

 

31.     Începând cu documentele Consiliului Europei, se menţionează instrumentele sale principale – Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, protocoalele la ea şi Convenţia Socială Revizuită a Europei – la fel ca şi Declaraţia Egalităţii Între Femei şi Bărbaţi, adoptată de Comitetul de Miniştri în anul 1988. Cum deja s-a menţionat mai sus, acesta este un document de referinţă cu o viziune de avangardă asupra egalităţii de gen în cadrul drepturilor omului cu toate implicaţiile, în termenii doctrinei, politicii şi altor domenii de intervenţie a statului. Îndeosebi de relevantă este Convenţia cu privire la Acţiunile Împotriva Traficului de Fiinţe Umane aprobată recent de Consiliul Europei.

 

32.     Celelalte documente recente ale Consiliului Europei, anume declaraţiile, recomandările şi planurile de acţiune se concentrează asupra unor aspecte în care egalitatea de gen urmează a fi urmărită şi realizată, în comunicare, în mediu, în luarea deciziilor publice referitoare la violenţa dependentă de sex, la traficul de fiinţe umane şi exploatare, armonizarea vieţii profesionale şi familiale, implementarea principiilor egalităţii de gen în toate politicile guvernamentale, etc.

 

33.     Documentele NU care reflectă gândirea comunităţii internaţionale în domeniul egalităţii de gen la fel sunt menţionate, cât instrumentele de natură generală – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţiile suplimentare la ea, prevederile acestora referitoare la lipsa de discriminare şi drepturile egale ale bărbaţilor şi femeilor - documentele specifice care se referă la problema egalităţii de gen – Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva femeilor şi Platforma de Acţiuni din Beijing – care constituie două documente principale şi reciproc complementare: cadrul legal şi cadrul programatic de acţiune la nivelul global, respectiv.

 

34.     Sunt menţionate şi instrumentele relevante ale Uniunii Europene, anume, Tratatul CEE, modificat prin Acordul din Amsterdam, Pactul Drepturilor Fundamentale.

 

35.     În Preambul sunt invocate cauzele principale şi obiectivele recomandării, având ca scop instituirea unui instrument care să ajute la lichidarea diferenţei existente între egalitatea de jure şi egalitatea de facto, care persistă în orice ţară, în pofida standardelor aprobate şi eforturilor depuse.

 

36.     Scopul principal al acestei recomandări constă în trecerea de la stabilirea standardelor la implementarea în practică a standardelor şi normelor, pentru aceasta sunt identificate domeniile, sunt elaboraţi indicatorii care să ajute statele la transpunerea în realitate a eforturilor în domeniul egalităţii de gen.

 

37.     Această sarcină urmează a fi îndeplinită nu numai la nivelul instituţiilor de stat, dar şi în întreaga societate, necesitând participarea activă şi responsabilitatea actorilor neguvernamentali, cum este clar indicat în Convenţia CEDAW (Convenţia privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor) – articolul 2 e) – se stipulează, că "statele-membre vor lua măsurile potrivite pentru a elimina discriminare femeilor de orice persoane, organizaţii sau întreprinderi.”

 

4.3 – Prevederile recomandării

 

A – Standardele generale

 

1.       Egalitatea de gen ca un principiu al drepturilor omului şi o responsabilitate a guvernului

 

38.     În Declaraţia cu privire la Egalitatea Femeilor şi Bărbaţilor adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în anul 1988 se stipulează clar că “egalitatea femeilor şi bărbaţilor este un principiu al drepturilor omului, susţinut ca un drept fundamental în mai multe instrumente internaţionale”. Se recunoaşte că “discriminarea bazată pe sex în domeniul politic, economic, social, educaţional, cultural şi oricare alte domenii constituie piedici pentru recunoaşterea, utilizarea şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

 

39.     Opinii similare au fost exprimate în diferite documente şi programe de acţiuni adoptate de comunitatea internaţională, inclusiv recunoaşterea formală a faptului că drepturile femeilor sunt o parte inseparabilă a drepturilor universale ale omului şi stipulează că statele trebuie să le susţină, să le respecte şi să le promoveze. Aceste principii sunt expuse în Declaraţia din Vena şi în Programul de Acţiuni din 1993, în Programul de Acţiuni din Cairo din anul 1994 şi în special, în Declaraţia din Beijing şi Platforma de Acţiuni aprobate în anul 1995, care sunt “o agendă pentru reconstituirea drepturilor femeilor”, cerând “o susţinere puternică din partea guvernelor, organizaţiilor internaţionale şi a instituţiilor de la toate nivelurile.”

 

40.     Răspunderea statelor pentru promovarea egalităţii de gen este clar stabilită în acordurile cu privire la drepturile omului, inclusiv şi acordurile specifice, cum este Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, care cuprinde toate aspectele vieţii prin articolele sale principale (1 - 5), fiind reflectate şi în prevederile sectoarelor şi în prevederile generale, cum sunt Convenţiile Internaţionale cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi Drepturile Civile şi Politice, în care o porţiune semnificativă despre egalitatea de gen (Articolul 3) prevede toate drepturile aferente. Aceiaşi tendinţă este observată şi în Tratatele regionale, cum sunt Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor omului şi Libertăţilor Fundamentale şi Pactul Social Revizuit al Europei, în care Articolul 14 şi Articolul E, respectiv, garantează bucurarea de toate drepturile fără oarecare discriminare bazată pe oarecare indicii, inclusiv sexul.

 

41.     Astfel, este clar că promovarea egalităţii de gen este o responsabilitate a statului şi statul trebuie să lucreze în direcţia realizării ei, nu numai prin eliminarea discriminării în baza sexului, ci şi prin adoptarea unor politici şi programe pro-active şi consistente de natură globală şi orizontală, care să cuprindă toate domeniile politice şi toate nivelurile de guvernare.

 

42.     În conformitate cu aceste cerinţe, unele politici la fel trebuie să fie privite prin prisma drepturilor omului, şi astfel, nu pot exista oarecare circumstanţe economice, sociale sau politice, care să împiedice la urmărirea activă a egalităţii de gen pentru toate persoanele, pentru femeile şi pentru bărbaţii, sau pentru drepturile lor ca drepturile omului. Pe de altă parte, precum este pusă sarcina eliminării discriminării sexuale şi realizării egalităţii de gen pentru asigurarea respectării drepturilor omului, nici o deprindere sau tradiţie care este în conflict cu aceste drepturi, nu poate fi acceptată sau tolerată. Măsurile întreprinse pentru eradicarea acestor tradiţii sau deprinderi trebuie să fie suplimentate cu măsuri adecvate menite de a îndeplini necesităţile specifice ale femeilor în cauză.

 

2.       Egalitatea de gen ca un moment de îngrijorare şi ca responsabilitatea societăţii în general

 

43.     Responsabilitatea statului, fiind de natură primordială, nu este exclusivă. Urmărirea şi realizarea egalităţii de gen implică încercări pentru toate forţele active ale oricărei societăţi, inclusiv pentru organizaţiile din sectorul privat şi public, pentru organizaţiile de protecţie a drepturilor femeilor şi drepturilor umane, pentru organizaţiile de tineret, pentru instituţiile academice şi de cercetare, pentru partide politice, pentru partenerii sociali, etc. Suplimentar la toate acestea, ea este o încercare pentru femeile şi pentru bărbaţii, vieţile cărora sunt adânc afectate prin existenţa sau lipsa egalităţii de gen în toate domeniile vieţii. De aceasta egalitatea de gen necesită o modificare structurală, care îi afectează pe toţi şi la care toţii trebuie să contribuie.

 

44.     Această viziune a fost confirmată de comunitatea internaţională, anume prin Platforma de Acţiune din Beijing adoptată în 1995, şi documentul rezultativ al sesiunii speciale a Adunării Generale 2000, la fel ca şi prin Declaraţia Politică a celei de a 49 Sesiuni a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Statutul Femeilor în anul 2005. Acestea au reafirmat în mod consistent necesitatea atragerii multilaterale a tuturor actorilor social în eforturile orientate spre realizarea egalităţii de gen.

 

45.     Pe de altă parte, din cauza cerinţelor democraţiei şi justiţiei sociale, procesul de realizare al ei urmează a fi monitorizat şi evaluat în mod consistent prin intermediul unor instrumente şi unor indicatori obiectivi. Aceştia includ evaluarea prezenţei femeilor şi bărbaţilor în instituţiile publice şi în organizaţiile societăţii civile, identificarea obstacolelor pentru participarea egală a femeilor şi bărbaţilor în aceste instanţe, căutarea soluţiilor şi planurilor de depăşire a problemelor, etc.

 

46.     Planurile în domeniul egalităţii de gen, inclusiv măsurile practice, scopurile şi termenii de implementare sunt instrumente esenţiale pentru acest proces şi trebuie să fie obligatorii în instituţiile politice şi administrative. În ceea ce priveşte instituţiile societăţii civile, încurajarea adoptării lor în mod voluntar este la fel de necesară.

 

47.     Realizarea egalităţii de gen la nivel global este un efort comun al tuturor membrilor societăţii şi doar prin cooperarea lor inegalităţile istorice şi culturale între femei şi bărbaţi pot fi lichidate.

 

3.       Devotamentul, transparenţa şi responsabilitatea pentru realizarea egalităţii de gen

 

48      Eliminarea discriminării în baza sexului şi realizarea progresivă a egalităţii de gen nu este o sarcină simplă sau liniară. Ea necesită devotament şi o voinţă politică puternică, precum procesul nu va decurge uşor într-un mod natural. Problema egalităţii de gen pune la încercare situaţia care are o istorie îndelungată şi nişte rădăcini culturale adânci. De aceasta statele trebuie să aibă o voinţă puternică în acest sens.

 

49.     Procesul necesită planificare, monitorizare şi evaluare atentă. Cunoaşterea realităţii adevărate şi identificarea obstacolelor sunt primii paşi spre soluţionarea problemei, apoi urmează consolidarea dorinţei de a schimba situaţia şi elaborarea planurilor şi programelor cu scopuri specifice şi cu termeni concreţi, apoi urmează monitorizarea regulată şi evaluarea progresului.

 

50.     În acest proces guvernele poartă o anumită răspundere faţă de cetăţenii săi iar transparenţa totală trebuie să devină o regulă generală: transparenţa la nivel politic cu partenerii politici, anume, transparenţa relaţiilor între parlament la nivel naţional şi alte organe reprezentative de nivel mai mic; transparenţa în relaţiile cu participanţii neguvernamentali, anume, în relaţiile cu societatea civilă şi organizaţiile de informare în masă, care pot îndeplini funcţia unor canale pozitive de informare şi comunicare, cooperarea şi interesul lor fiind de importanţă critică pentru realizarea schimbărilor sociale.

 

4.       Ratificarea tratatelor corespunzătoare şi implementarea tuturor instrumentelor internaţionale legale

 

51.     Instrumentele internaţionale legale în domeniul drepturilor omului, inclusiv instrumentele specifice în care se adresează problema egalităţii de gen, constituie un set consolidat de standarde acceptate în întreaga lume concepute pentru realizarea egalităţii de gen. Ele trebuie să funcţioneze ca un cadru general, oferind îndrumări şi directive pentru statele care le ratifică, în eforturile lor în sensul construirii egalităţii de gen, protejării şi promovării drepturilor umane ale bărbaţilor şi femeilor la condiţii egale.

 

52.     Aceste instrumente pot avea diferite caractere şi pot aborda în modalităţi diferite problemele inegalităţii de gen. Ele pot fi de o natură generală, având prevederi specifice cu privire la lipsa discriminării sau egalitatea de gen, care afectează celelalte prevederi, cum e cazul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (Articolul 2) şi Convenţiilor Internaţionale cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (Art. 3) şi Drepturile Civile şi Politice (Art. 3) sau Convenţiei Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (Art. 14), inclusiv Protocolul 12 sau Pactul European Revizuit (Art. art. 20 şi E); ele pot avea atribuţie la problemele generale, dar includ dimensiunea egalităţii de gen în toate sau aproape toate prevederile lor, cum este cazul Convenţiei Consiliului Europei privind Acţiunile împotriva Traficului de Fiinţe Umane; dar pot fi şi de o natură mai specifică, cum este Convenţia ONU privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor.

 

53.     Ratificarea tuturor acestor instrumente legale internaţionale este în fiecare caz considerată ca o demonstrare a voinţei puternice şi ca o precondiţie pentru acţiuni serioase. Ratificările nu trebuie să fie făcute cu rezervări sau prevederi de accesiune, lucrul se va îndeplini fără întârzieri. Pe de altă parte, o atenţie specială urmează a fi acordată rezervărilor, care niciodată nu vor fi incompatibile cu obiectul sau scopul tratatului în cauză.

 

54.     Pasul următor, când instrumentele internaţionale nu sunt direct aplicabile după ratificare, este incorporarea lor imediată în legislaţia naţională, independent de sistemul realizării lor şi implementarea lor pro-activă.

 

55.     Fiind prevederi legale fundamentale, aceste instrumente trebuie să fie implementate în practică şi transpuse în viaţa reală a oamenilor afectaţi. Realizarea efectivă a drepturilor este scopul principal al acestor instrumente şi al acceptării lor. Acest proces trebuie să fie monitorizat în mod regulat la nivel naţional prin intermediul unor mecanisme de evaluare şi la nivel internaţional, prin îndeplinirea la timp a obligaţiilor de raportare.

 

5.       Adoptarea şi implementarea efectivă a legislaţiei în domeniul egalităţii de gen şi integrarea perspectivei egalităţii de gen în legislaţia din toate domeniile

 

56.     Dreptul egal al femeilor şi bărbaţilor de a se bucura la egal de drepturile lor civile, politice, economice, sociale şi culturale, ca şi de drepturile omului prevăzute în instrumentele internaţionale legale, reprezintă o obligaţie serioasă pentru stat – de a respecta, ocroti şi îndeplini acest drept.

 

57.     Obligaţia de respectare cere ca statele –membre să adopte legi, politici, măsuri şi programe administrative, care să aibă ca rezultat posibilitatea exercitării drepturilor lor de către femei şi bărbaţi la condiţii de egalitate.

 

58.     Obligaţia de ocrotire cere ca statele-membre să adopte prevederi constituţionale şi legislative, măsuri şi programe administrative pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare directă şi indirectă în baza sexului şi să stabilească instituţii publice, agenţii şi alte organe pentru protejarea femeilor împotriva discriminării şi pentru promovarea egalităţii de gen.

 

59.     Obligaţia de îndeplinire cere ca statele-membre să statele-membre să preia toate măsurile necesare ca femeile şi bărbaţii, în practică să se bucure de drepturile lor la condiţii egale, inclusiv măsurile de disponibilizare şi accesibilitate a mijloacelor de protecţie, sancţiunile efective pentru încălcarea principiului egalităţii de gen, inclusiv modalităţile de rezolvare a disputelor pe cale extrajudiciară şi alternativă, elaborarea şi implementarea politicilor şi programelor pentru realizarea substantivă a egalităţii de gen, care vor avea un efect de lungă durată şi pot să includă acţiuni specifice, cum sunt acţiunile pozitive şi măsurile speciale temporare.

 

60.     Instrumentele internaţionale legale menite de a proteja şi promova drepturile femeilor şi bărbaţilor la condiţii egale în aspect integral obligă statele-membre de a aproba şi implementa legislaţia necesară pentru garantarea acestor drepturi. Cu toate acestea, în pofida progresului semnificativ realizat, aceste obligaţii internaţionale încă nu sunt în mod consistent reflectate în legislaţia naţională. Adese ori standardele internaţionale nu sunt luate în seamă în mod adecvat când sunt introduse în legislaţia naţională din cauza că egalitatea de gen este în mod greşit văzută ca doar egalitatea în faţa legii, aplicarea ei fiind limitată la interzicerea discriminării în baza sexului.

 

61.     Înţelegerea şi utilizarea legislaţiei internaţionale în promovarea egalităţii de gen la nivel naţional este îndeosebi de importantă în cazurile în care legislaţia internaţională poate fi aplicată în mod direct. Principiul egalităţii femeilor şi bărbaţilor este fundamental pentru exercitarea drepturilor specifice ale omului de către femei şi bărbaţi, de aceasta incapacitatea de a asigura egalitatea de gen de jure şi de facto reprezintă o încălcare a drepturilor omului.

 

62.     Măsurile de protecţie trebuie să prevadă mecanisme de cercetare şi abordare a încălcărilor suspectate în domeniul egalităţii de gen şi o interzicere a discriminării în baza sexului. Plângerile cu privire la discriminările presupuse în bază de sex adese ori scot la iveală situaţii, în care toate părţile participante la conflict sunt interesate să păstreze relaţiile, dacă acest lucru este posibil la soluţionarea conflictului (de exemplu, conflictului între angajat şi angajator). Pentru a îmbunătăţi accesul la justiţie în domeniul egalităţii de gen, trebuie să fie promovate posibilităţile de reconciliere, mediere sau arbitraj. Din rapoartele mai multor ţări-membre ale Consiliului Europei, care au ratificat Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor şi alte tratate cu privire la drepturile omului reiese, că foarte des femeile nu îşi protejează drepturile lor prin căi legale din cauza proceselor judiciare sau de tribunal îndeosebi de îndelungate; de aceasta nesatisfacerea de procedurile legale la fel necesită adresare prin măsuri respective la nivel instituţional, care să includă instituirea ombudsmanilor în domeniul egalităţii de gen sau alte structuri desemnate pentru examinarea plângerilor de acest tip /cercetarea cazurilor. Aceste structuri ar putea să examineze toate plângerile referitoare la interzicerea discriminării în baza sexului şi la problemele egalităţii, sau să fie special investite cu funcţii de examinare a plângerilor de discriminare în domeniile specifice (de exemplu, în domeniul angajării şi pe piaţa muncii).

 

63.     Egalitatea efectivă de gen implică că legile şi efectele lor, politicile şi practicile nu menţin ci scot la iveală şi elimină în final dezavantajele pe care le resimt femeile. Pentru a depăşi povara inegalităţilor şi dezavantajelor acumulate în trecut, la care femeile au fost expuse sau continuă să fie expuse, adică, pentru a atenua sau suprima condiţiile ce favorizează discriminarea bazată pe sex, trebuie să fie făcută posibilă tratarea diferenţiată în acţiuni pozitive şi măsuri speciale temporare prevăzute de legislaţia naţională.

 

64.     Cele mai convenabile metode şi măsuri de implementare a obligaţiilor asumate în cadrul tratatelor internaţionale cu privire la drepturile omului şi altor obligaţiuni internaţionale se diferă de la stat la stat. Fiecare stat dispune de o anumită libertate în implementarea măsurilor necesare pentru a face faţă obligaţiilor în ceea ce priveşte egalitatea de gen. Dar printre altele, trebuie să fie elaborate şi implementate mecanismele de monitorizare pentru a se asigura ca implementarea legislaţiei interne să nu aibă efecte adverse necontrolate asupra grupelor sau persoanelor marginalizate sau dezavantajate, îndeosebi asupra femeilor. Suplimentar, toate legile existente şi proiectele de legi trebuie să fie supuse unui control sistematic din partea instituţiilor cu experienţă şi expertiză dovedită în domeniul egalităţii de gen pentru a se asigura că nici o prevedere discriminatorie nu se va păstra în legislaţia existentă şi nu se va include în legislaţia nouă sau modificată. Controlul individual adâncit al legilor şi al proiectelor legislative este întotdeauna util, dar o abordare standardizată în mod sistematic şi regulat va asigura lipsa oricăror prevederi discriminative în bază de sex în legislaţie.

 

65.     Jurisprudenţa evoluează; priorităţile se schimbă şi cadrul instituţional este ajustat în mod continuu la noile încercări impuse de aceste schimbări dinamice. Dezvoltarea legislaţiei şi implementarea ei eficientă necesită o formulare şi implementare corectă a îndrumărilor orientate spre includerea perspectivei egalităţii de gen în întregul proces. Perspectiva egalităţii de gen trebuie să fie luată în seamă în mod sistematic şi considerată în mod corespunzător la întocmirea proiectelor de legi, la elaborarea şi implementarea politicilor. Aceste obligaţii sunt reciproc legate şi se referă la toate domeniile şi toate aspectele vieţii femeilor şi bărbaţilor.

 

6.       Eliminarea sexismului din limbă şi promovarea unei limbi care să reflecte principiul egalităţii de gen

 

66.     În anul 1990, când Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea # R (90) 4 privind eliminarea sexismului din limbă, limbile vorbite în majoritatea statelor membre subordonau femeia bărbatului, acordând precedenţă genului masculin asupra genului feminin, uneori genul masculin fiind utilizat în mod universal, de aceasta cuprinzând cât bărbaţii, atât şi femeile. În pofida progresului obţinut, îndeosebi în textele legale, după peste 15 ani de la elaborarea recomandării în cauză practica descrisă mai sus încă este prezentă în mai multe limbi ale statelor-membre ale Consiliului Europei.

 

67.     Mergând într-un pas cu lucrul de promovare a egalităţii de gen îndeplinit de Consiliul Europei şi poziţiile organizaţiilor internaţionale la nivelul mondial, statele-membre au cerut să fie adoptate măsurile orientate spre crearea celor mai favorabile condiţii pentru realizarea egalităţii de gen. Printre aceste condiţii este îndeosebi de important mediul cultural, precum anume acest mediu condiţionează adaptarea limbii la schimbările psihologice, sociale şi culturale în viaţa femeilor şi bărbaţilor, la respectul, ocrotirea şi promovarea egalităţii de gen.

 

68.     De aceasta statele membre trebuie să adopte îndrumări adresate tuturor părţilor atrase în proces şi să stipuleze ca limbajul utilizat în documentele oficiale, inclusiv textele legale, programele şi politicile publice, în comunicaţia serviciilor publice cu persoanele individuale, în educaţie şi în mijloacele de informare în masă să acorde femeilor şi bărbaţilor, inclusiv şi activităţilor lor o valoare egală şi vizibilitate egală. Statele membre la fel încurajează mijloacele de informare în masă să utilizeze un limbaj non-sexist. Acest limbaj poate fi utilizat prin: substituirea formei masculine, dacă ea se utilizează ca un termen universal /generic neutru cu nişte cuvinte lipsite de conotaţie sexuală, sau utilizarea formelor masculine şi feminine, utilizarea formulărilor neutre, dacă acestea sunt disponibile, pentru denotarea grupelor care sunt alcătuite din femei şi bărbaţi, utilizarea formelor feminine şi masculine în mod concomitent; eliminarea adresărilor prin care femeile şi bărbaţii sunt descrise/descrişi prin relaţiile lor (văduva, soţul/soţia, etc.), care ar trebui să fie utilizate doar în caz de necesitate pentru atingerea unor scopuri legitimate.

 

69.     Monitorizarea implementării acestor îndrumări se va efectua de către instituţiile specializate în egalitatea de gen sau de către structuri special desemnate.

 

70.     Prin utilizarea sistematică a limbii lipsite de sexism, mai ales în sectorul public şi în toate formele de educaţie, în mijloacele de informare în masă, care sunt vectorii principali ai schimbărilor sociale, statele-membre ale Consiliului Europei vor contribui semnificativ la eliminarea obstacolelor din calea spre egalitatea efectivă de gen.

 

71.     La nivelul mondial îngrijorările similare au fost exprimate şi o referinţă particulară s-a făcut în îndrumările UNESCO care se datează cu anii 1980 (vezi Îndrumarea privind Limbajul Non-Sexist, 1987, şi Îndrumările privind Limbajul Neutru din Punctul de Vedere al Genului, 1999) care s-au menţionat regulat în rezoluţiile Conferinţei Generale.

 

B – Standardele în domeniile specifice

 

1.       Viaţa privată şi familială

 

72.     Egalitatea femeilor şi bărbaţilor în viaţa privată şi familială este un principiu general acceptat în gândirea internaţională şi în instrumentele legale, inclusiv în instrumentele Consiliului Europei, inclusiv Convenţia cu privire la Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale (Art. art. 8 şi 12) şi Protocolul 7 (Art. 5) şi Pactul European Social Revizuit (Art. art. 16, 20 şi 27), în documentele Naţiunilor Unite, mai ales în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Art. 16), Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (Art. 10) şi Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Civile şi Politice (Art. 23), Convenţia privind Consimţământul la Căsătorie, Vârsta Minimă la Căsătorie şi Înregistrarea Căsătoriilor şi Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor (Art. 16). Principiul egalităţii femeilor şi bărbaţilor în viaţa privată şi familială include egalitatea în căsătorie şi în relaţii de căsnicie, anume dreptul de a îşi alege liber soţul/soţia şi de a se căsători de bună voie şi consimţământ complet, aceleaşi drepturi şi responsabilităţi în decursul căsătoriei şi la dizolvarea ei, aceleaşi drepturi părinteşti în privinţa copiilor, aceleaşi drepturi în privinţa deţinerii şi administrării proprietăţii, etc.

 

73.     Ultimele decenii s-au marcat cu schimbări sociale semnificative şi schimbări în stilul de viaţă familial şi relaţiile familiale. Participarea crescătoare a femeilor pe piaţa de muncă şi în viaţa economică în general a contribuit la aceste schimbări, şi chiar dacă această participare este pozitivă în termenii unei paradigme noi care poate cauza o altă situaţie de egalitate între bărbaţi şi femei. Dar e adevărat, că această egalitate a fost afectată prin dezvoltarea neechivalentă a rolurilor bărbaţilor în viaţa privată şi familială.

 

74.     Schimbările s-au produs datorită faptului că spaţiul public între bărbaţi şi femei a devenit mai comun, dar acest fenomen nu este acelaşi în sfera privată şi familială. De aceasta îmbunătăţirile sunt cam ambigui pentru femei. Femeile împart lumea muncii cu bărbaţii într-o măsură mare, cu toate că se confruntă cu inegalitate în forme directe şi indirecte, având asupra sa o cotă prea mare de lucru de acasă şi mai multe responsabilităţi în familie.

 

75.     Pe de altă parte, valoarea lucrului neremunerat, mai ales îndeplinit de către femei în sfera privată nu este întotdeauna recunoscută pe deplin, anume în cazurile separărilor şi divorţurilor, când femeile sunt dezavantajate. Stereotipurile ce se referă la rolurile femeilor şi bărbaţilor persistă în pofida schimbărilor în aceste roluri, ele sunt un alt factor puternic care contribuie la inegalitatea de gen în realitate.

 

76.     În unele cazuri au loc încălcările semnificative ale drepturilor personale în acest domeniu, cele mai ilustrative fiind căsătoriile forţate şi căsătoriile timpurii, care evident au loc în unele comunităţi din ţările Europei. Pot fi afectaţi cât bărbaţii, atât şi femeile, dar femeile, mai ales cele tinere, sunt expuse unui risc deosebit cauzat de poziţia lor socială subordonată în aceste comunităţi.

 

77.     În toate aceste cazuri exercitarea efectivă a drepturilor egale în familie şi în relaţiile familiale, cum este prescris în principiile internaţionale, anume în Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, poate fi considerabil afectată şi guvernele sunt obligate să reacţioneze la aceste inegalităţi într-un mod adecvat.

 

78.     În această recomandare sunt reflectate şi unele cerinţe care sunt nişte indicatori ai voinţei politice şi intenţiilor serioase ale statelor membre.

 

 

2.       Educaţia, ştiinţa şi cultura

 

79.     Dreptul la educaţie este unul din drepturile fundamentale ale omului şi aparţine cât femeilor, atât şi bărbaţilor la condiţii egale. Acest drept prevede cât accesul la educaţie, pe de o parte, atât şi oportunităţi egale în ceea ce priveşte alegerea profesiei şi realizările educaţionale pe de altă parte.

 

80.     Accesul femeilor la educaţie în ţările europene este egal cu cel al bărbaţilor în termeni numerici, într-un număr de ţări fetele chiar constituie o majoritate la diferite niveluri ale sistemului şcolar. Dar în spatele acestei egalităţi cantitative totuşi rămân alte tipuri de inegalităţi, precum aproape în toate societăţile europene prevalează stereotipurile privind rolul femeii şi rolul bărbatului, ele fiind transmise generaţiilor noi anume prin sistemul de educaţie şcolară în vigoare.

 

81.     Aceste stereotipuri sunt reflectate în materialele educaţionale, unii profesori şi educatori nu sunt conştientizaţi despre problema egalităţii de gen şi au diferite aşteptări de reuşită de la băieţi şi fete în domeniile de studii, astfel are loc alegerea diferenţiată a profesiilor şi apare un potenţial de viitor inegal. Cert este faptul că chiar dacă la acces la sistemul de educaţie şcolară nu există discriminare împotriva fetelor şi femeilor, totuşi rămân unele forme indirecte de discriminare, care se reflectă în ceea ce de obicei se numeşte “curriculum ascuns”.

 

82.     Gradul de conştientizare al acestor fenomene a sporit progresiv, în acest sens au fost adoptate prevederi legale, îndrumări şi planuri de acţiune. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Art. art. 26 şi 27) şi Convenţia Internaţională cu privire Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (Art. art. 13 şi 15) la nivelul mondial şi Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Art. 2), la fel ca şi Pactul Social European Revizuit (Art. art. 10, 17 şi 20) la nivel european asigură dreptul la educaţie, instruire şi dezvoltare personală pentru toţi. Încă în anul 1979 Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, anume Art. 10, a creionat setul complet al obligaţiilor statelor-membre în ceea ce priveşte eliminarea discriminării în bază de sex şi asigurarea drepturilor egale pentru femei şi bărbaţi în domeniul educaţiei, inclusiv condiţiile egale pentru carieră şi profesie, aceleaşi programe de studii şi examene, eliminarea concepţiilor stereotipizate despre rolurile femeilor şi bărbaţilor, accesul lor la treptele ulterioare de studii, oportunităţile egale de participare la activităţi sportive şi de educaţie fizică, etc.

 

83.     Platforma de Acţiune din Beijing adoptată în anul 1995, într-un compartiment critic sub denumirea “Educaţia şi instruirea femeilor” scoate la iveală unele forme de discriminare mai puţin vizibile în cazurile în care se urmăreşte ca scop crearea “unui mediu educaţional şi social în care femeile şi bărbaţii, fetele şi băieţii să fie trataţi egal şi încurajaţi pentru realizarea întregului lor potenţial [...] şi în care resursele educaţionale promovează imaginile femeilor şi bărbaţilor lipsite de stereotipuri.”

 

84.     Această îngrijorare se referă la toate nivelurile sistemului educaţional, formal şi informal, iar crearea unui atare mediu este o obligaţie a statului, care necesită, pe lângă alte aspecte, includerea principiului egalităţii de gen în cadrul legislativ naţional în domeniul educaţiei şi instruirii şi includerea perspectivei egalităţii de gen în politicile educaţionale şi de consolidare a capacităţilor. Această cerinţă nu intră în contradicţie cu autonomia instituţiilor academice de nivel înalt, precum ele la fel trebuie să adopte principiul egalităţii de gen ca un principiu al drepturilor omului, fiind responsabile pentru implementarea lui. Implementarea acestui principiu cere ca să fie efectuate evaluările regulate a cotei de fete şi băieţi, de femei şi bărbaţi nu numai la diferite niveluri educaţionale, inclusiv studiile post-universitare şi programele de cercetări, ci şi în diferite domenii de studii, îndeosebi în ştiinţă şi tehnologie, unde prezenţa femeilor tradiţional a fost mai mică. La urma urmelor, este necesar un efort consistent de sporire a gradului de informare a publicului larg despre problema egalităţii de gen, urmărindu-se scopul implementării unor schimbări culturale şi schimbării perceperii rolurilor femeilor şi bărbaţilor în societate.

 

3.       Viaţa economică

 

85.     Dreptul femeilor de a participa în viaţa economică la condiţii egale cu bărbaţii este un principiu fundamental recunoscut în instrumentele legale internaţionale în domeniu. Această participare include o varietate de aspecte, care sunt progresiv considerate în aceste instrumente. La nivelul mondial, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Art. 23), Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (Art. art. 7 şi 10), un număr de convenţii ale Organizaţiei Mondiale a Muncii (100, 111, 156 şi 183) şi Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor (îndeosebi Art. 11) includ prevederi generale şi specifice în acest sens.

 

86.     Prevederile ce se referă la lipsa discriminării în angajare la muncă şi ocupaţie, la remunerarea egală pentru munca de valoare egală, dreptul la aceleaşi oportunităţi de angajare, inclusiv aplicarea criteriilor comune pentru selectare, dreptul de alegere liberă a profesiei şi locului de angajare, drepturile egale la carieră şi promoţie, drepturile egale în securitatea muncii şi condiţiile de serviciu, dreptul la instruire profesională, interzicerea discriminării împotriva femeilor în bază de stare familială şi maternitate, protecţia maternităţii şi responsabilităţile familiale – acestea sunt unele prevederi considerate în documentele susnumite.

 

87.     La fel la nivel european, dar în limitele Consiliului Europei şi Uniunii Europene, au fost formulate îngrijorări similare, şi în acest sens au fost adoptate mai multe standarde legale şi politice pentru a face faţă mai multor dimensiuni ale egalităţii de gen în domeniul muncii şi în viaţa economică. La nivelul Consiliului Europei, Pactul European Social Revizuit (Art. art. 1, 4, 8, 20, 26 şi 27) este documentul principal care reglementează drepturile la muncă, drepturile economice şi sociale şi care conţine prevederi privind dreptul la oportunităţi egale şi tratare egală la angajare şi ocupaţie, fără discriminare în baza sexului. În pact se afirmă că tratamentul diferenţiat bazat pe o justificare obiectivă şi rezonabilă nu se va considera discriminatoriu, această prevedere deschide posibilităţi pentru acţiuni pozitive prin care să fie accelerată instalarea egalităţii.

 

88.     La nivelul Uniunii Europene Tratatul CEE, modificat prin Tratatul din Amsterdam, unele Directive adoptate după anul 1975 şi Pactul Drepturilor Fundamentale includ prevederi specifice în acest sens, anume remunerarea egală, tratarea egală în ceea ce priveşte accesul la angajare, instruirea profesională, promovarea şi condiţiile de muncă, protecţia maternităţii şi gravidităţii, concediile de paternitate şi pentru îngrijirea copilului, inversarea sarcinii de dovedire în cazurile de discriminare bazată pe sex, etc. la fel ca şi accesul la mărfuri şi servicii.

 

89.     Tema egalităţii de gen în viaţa economică a fost discutată în cadrul celei de a Şasea Conferinţe Ministeriale cu privire la Egalitatea Femeilor şi Bărbaţilor de pe lângă Consiliul Europei (Stocholm, iunie 2006) sub genericul "Drepturile Omului şi Încercările Economice în Europa – Egalitatea de gen ". Rezoluţia şi planul de acţiune aprobate de Conferinţă, recunoscând natura globală şi complexă a egalităţii de gen, au subliniat impactul acestei probleme asupra dezvoltării economice[13].

 

90.     Independent de aceste standarde internaţionale extensive şi de prevederile legislaţiei naţionale adoptate pentru aplicarea efectivă a acestor principii, în realitate discriminarea împotriva femeilor persistă, cât în forma directă, atât şi cea indirectă.

 

91.     Cum s-a recunoscut în Platforma de Acţiune din Beijing, acesta este un domeniu îndeosebi de important, în care situaţia femeilor a suportat schimbări semnificative în decursul ultimilor decenii. În mai multe ţări a sporit considerabil numărul de femei care au intrat şi au rămas pe piaţa formală a muncii, însuşi acest factor poate fi considerat ca un indicator pozitiv nu numai al participării democratice, dar şi al realizării proprii a femeilor, al independenţei economice şi autonomiei în aranjarea vieţilor proprii. Concomitent, situaţia lor la angajare în câmpul muncii şi în viaţa economică rămâne inegală, comparativ cu cea a bărbaţilor.

 

92.     Chiar dacă femeile uneori deţin calificări mai înalte, acest fapt nu este reflectat în mod echivalent în situaţia lor la locul de muncă, mai ales când se are în vedere accesul la nivelurile de luare a deciziilor; la fel şi în accesul la muncă, profesiile, dezvoltarea carierei sau remunerare femeile se confruntă cu anumite obstacole, care le pun în situaţii inegale, contrar principiilor de democraţie şi justiţie socială.

 

93.     Statele-membre trebuie să continue eforturile pentru a adopta sau a îmbunătăţi şi implementa în măsură completă prevederile legale în conformitate cu standardele definite; pentru sancţionarea neîndeplinirii sau încălcării obligaţiilor; pentru a elabora şi adopta politici mai eficiente şi pentru a monitoriza mai aproape aplicarea lor. Lista neexclusivă a indicatorilor incluşi în recomandare poate fi un instrument util pentru implementarea schimbărilor în acest domeniu.

 

4.       Viaţa politică şi publică

 

94.     Este în general recunoscut faptul că participarea completă şi egală a femeilor şi bărbaţilor în viaţa politică şi publică, inclusiv la nivelul de luare a deciziilor în instituţiile respective – în guverne, parlamente, în organele de putere regionale şi locale, în organele de administraţie publică şi organele guvernamentale consultative este concomitent o cerinţă a democraţiei şi un semn al funcţionării ei efective.

 

95.     La nivelul global Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Art. 21) şi Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Civile şi Politice (Art. 25) prevăd dreptul tuturor persoanelor de a participa la activităţile publice şi în viaţa politică, iar Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, pe care au ratificat-o toate statele-membre ale Consiliului Europei, stipulează clar în Art. 7, că “Statele membre vor lua toate măsurile adecvate pentru a elimina discriminarea împotriva femeilor în viaţa politică şi publică a ţării...”.

 

96.     La fel şi Platforma de Acţiune din Beijing, în “zona critică” denumită “Femeie la putere şi la luarea deciziilor” stipulează că “atingerea scopului de participare egală a femeilor şi bărbaţilor la luarea deciziilor va asigura un echilibru, care într-o măsură mai completă va reflecta compoziţia societăţii şi este necesară pentru consolidarea democraţiei şi asigurarea funcţionării ei adecvate.”

 

97.     La nivel european aceiaşi chestiune a devenit una din tendinţele principale ale viziunii Consiliului Europei asupra egalităţii de gen începând încă cu anii 1980. Mai multe Conferinţe Ministeriale în Egalitatea Femeilor şi Bărbaţilor au adoptat îndrumări pentru această participare (Strasbourg, 1986, Vena, 1989, Istambul, 1997).

 

98.     În anii 1993-1994 un "Grup de Specialişti în Egalitate şi Democraţie " a fost însărcinat să efectueze un studiu detaliat teoretic şi politic al legăturilor între concepţia democraţiei şi necesitatea egalităţii reale între bărbaţi şi femei. Acest grup a elaborat concepţia democraţiei de paritate, care, fiind aplicată la participarea politică, este destul de relevantă pentru celelalte domenii ale vieţii sociale.

 

99.     Recent Comitetul de Miniştri s-a expus asupra problemei, când a adoptat Recomandarea Rec(2003)3 cu privire la participarea echilibrată a femeilor şi bărbaţilor în procesul politic şi în procesul luării deciziilor publice. Această recomandare este un document atotcuprinzător, care scoate la suprafaţă bazele participării egale şi stabileşte măsurile necesare legale, administrative şi de susţinere şi măsurile de monitorizare pentru garantarea progresului în acest domeniu[14].

 

100.   La nivelul Uniunii Europene problema participării echilibrate a bărbaţilor şi femeilor în procesul de luare a deciziilor s-a adresat şi în Rezoluţia 95/C168/02 din 27 martie 1995 şi în Recomandarea 96/694/CE din 2 Decembrie 1996 a Consiliului Uniunii Europene.

 

101.   Responsabilitatea principală a statelor în acest sens este foarte clară şi adoptarea măsurilor necesare nu este o opţiune ce o obligaţie serioasă. Oriunde se observă deficitul democratic de participare - cum este cazul în majoritatea copleşitoare a ţărilor Europei ele trebuie să creeze condiţiile legale, politice, administrative şi sociale pentru promovarea şi asigurarea participării egale a femeilor şi bărbaţilor în viaţa politică şi publică, precum participarea ambelor sexe în condiţii de paritate este o cerinţă fundamentală a democraţiei de paritate. În această recomandare se menţionează unele din elementele principale care demonstrează voinţa politică a statelor şi dispunerea de a îndeplini această responsabilitate.

 

5.       Îmbinarea viaţii private /familiale şi viaţii profesionale /publice

 

102.   Problema îmbinării viaţii private /familiale şi viaţii publice/profesionale este strâns legată cu toate schimbările sociale care au survenit în ultimii decenii: schimbările ce se referă la organizarea vieţii familiale şi la participarea crescătoare a femeilor în viaţa profesională; suportul redus la îngrijirea copiilor din partea generaţiilor mai vârstnice, precum femeile vârstnice adese ori sunt membre ale forţei de muncă; creşterea duratei medii prognozate de viaţă, formele noi de suport pentru dependenţii mai vârstnici, acordate preponderent de către femei, etc.

 

103.   Studiile despre utilizarea timpului efectuate într-un număr de ţări demonstrează dezechilibrul persistent în împărţirea sarcinilor între femei şi bărbaţi, mai ales în sfera privată, creându-se o situaţie cu consecinţe negative pentru femei, cât pentru oportunităţile lor profesionale, atât şi pentru participarea lor în viaţa politică şi publică.

 

104.   Recunoaşterea acestei situaţii pe parcursul ultimilor decenii a avut o amploare mare. Această situaţie este în mod progresiv recunoscută de organizaţiile internaţionale şi este reflectată în recomandările şi programele lor de acţiune. Bineînţeles, normele internaţionale de ocrotire a maternităţii şi unele drepturi ale lucrătorilor cu responsabilităţi familiare au existat de mult timp, dar recent au fost recunoscute drepturile de paternitate şi drepturile aferente ocrotirii paternităţii.

 

105.   La nivelul global îngrijorarea cu privire la ambele aspecte ale vieţii, care în particular le afectează pe femei din cauza responsabilităţilor lor tradiţionale şi rolurilor persistente, este deja expusă în Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, care consideră, in Art. 11.2, că statele-membre trebuie să adopte măsuri “pentru încurajarea acordării serviciilor sociale necesare pentru ca părinţii să poate îmbina obligaţiile familiale cu obligaţiile de muncă şi să poată participa în viaţa publică, în particular, prin promovarea fondării şi prin dezvoltarea reţelei de instituţii pentru îngrijirea copiilor.”

 

106.   Aceiaşi îngrijorare a fost mai târziu exprimată în Platforma de Acţiune din Beijing (PFA) şi accentuată în Documentul rezultativ al sesiunii speciale a Adunării Generale, care de obicei se numeşte Beijing+5. PFA, în compartimentul “Femeile şi Economia” stipulează că: “Lipsa unui mediu de muncă favorabil pentru familie, inclusiv lipsa instituţiilor adecvate şi accesibile pentru îngrijirea copiilor, orele de lucru fixe – toate acestea sunt nişte obstacole pentru femei la realizarea potenţialului lor pe deplin.”

 

107.   Anterior, Convenţia OMM Nr.156 cu privire la Oportunităţi Egale şi Tratare Egală pentru Bărbaţii Lucrători şi Femeile Lucrătoare: Lucrătorii cu Responsabilităţi Familiale a stabilit îndrumări în acest sens, împreună cu Convenţiile pentru ocrotirea maternităţii, îndeosebi Convenţia nr. 183 cu privire la Revizuirea Convenţiei de Ocrotire a Maternităţii din anul 1952, adoptată în anul 2000, care prevăd un cadru semnificativ pentru protecţia dreptului de îmbinare a vieţii profesionale şi familiale.

 

108.   Celelalte organizaţii, inclusiv Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, au acordat o atenţie specială acestei probleme, care urmează să fie abordată ca una din cele mai mari încercări ale timpului nostru, nu numai în privinţa egalităţii, dar şi în privinţa calităţii vieţii pentru toţi şi bunăstării copiilor.

 

109.   Cât Pactul European Social Revizuit (Art. 27), atât şi Pactul Drepturilor Fundamentale (Art. 33) includ prevederi specifice referitoare la problema îmbinării vieţii profesionale şi vieţii familiale, care îndeosebi consideră măsurile de ocrotire a maternităţii şi de ocrotire a lucrătorilor cu responsabilităţi familiale.

 

110.   Sunt specific relevante în acest sens, precum ele impun o abordare mai globală şi mai structurală a acestei probleme, sunt Recomandarea nr. R (96) 5 privind îmbinarea vieţii de muncă şi vieţii familiale, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în anul 1996 şi Rezoluţia Uniunii Europene, rezoluţia Consiliului şi Rezoluţia Miniştrilor Muncii şi Politicii Sociale privind participarea echilibrată a femeilor şi bărbaţilor în viaţa familială şi de lucru, adoptată în anul 2000[15].

 

111.   În general, aceste documente internaţionale consideră problema îmbinării vieţii private şi profesionale ca o problemă globală, care include mai multe aspecte ale vieţii şi ale organizării sociale, inclusiv problemele ocrotirii maternităţii/paternităţii pentru lucrători – femei şi bărbaţi, problemele acordării serviciilor de îngrijire a copiilor şi a sistemelor de suport pentru familii, problemele organizării noi a muncii, inclusiv formelor flexibile de muncă şi creării mediului de lucru favorabil pentru familie, toate acestea fiind privite ca nişte responsabilităţi sociale ale angajatorilor de a organiza viaţa familială a angajaţilor într-un mod nou, prin divizarea mai echilibrată a sarcinilor între femei şi bărbaţi, de a implementa acţiuni de conştientizare orientate spre schimbarea viziunilor stereotipizate şi spre realizarea schimbărilor structurale necesare pentru depăşirea dificultăţilor actuale.

 

112.   În acest sens statul poartă răspunderea pentru adresarea problemei îmbinării vieţii profesionale/ publice şi vieţii familiale private ca unei probleme politice, care necesită o abordare politică. În recomandare sunt prevăzute elementele esenţiale pentru evaluarea progresului în acest domeniu.

 

6.       Protecţia socială

 

113.   Protecţia socială este foarte importantă pentru bunăstarea tuturor cetăţenilor, femeilor şi bărbaţilor, familiilor lor, pentru lucrătorii de ambele sexe şi pentru întreaga comunitate. Ea este unul din drepturile principale ale omului şi o măsură fundamentală pentru promovarea şi menţinerea integrităţii sociale; astfel, ea este o parte indispensabilă a politicii sociale guvernamentale şi un instrument important pentru prevenirea şi combaterea sărăciei. Protecţia socială contribuie la demnitatea umană, justiţia socială şi egalitatea, de aceasta este important ca ea să fie inclusă în politica de egalizare a drepturilor femeilor şi bărbaţilor şi de dezvoltare a democraţiei.

 

114.   Drepturile egale ale femeilor şi bărbaţilor de a beneficia de protecţie socială sunt stipulate în instrumentele principale internaţionale cu privire la drepturile omului. La nivelul mondial Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Art. 22) proclamă dreptul tuturor la protecţie socială, iar Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale garantează un set de drepturi sociale, inclusiv dreptul la cea mai mare protecţie posibilă şi asistenţă pentru familie (Art. 10), dreptul la standarde adecvate de viaţă pentru toţi şi pentru familia tuturor, inclusiv hrana, îmbrăcămintea şi locul de trai, la fel ca şi dreptul la îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de trai (Art. 11), care conform sensului Convenţiei privind drepturile egale ale femeilor şi bărbaţilor (Art. 3), sunt în mod expres recunoscute pentru femei şi bărbaţi la condiţii egale. De aceasta statele sunt obligate să implementeze măsuri potrivite pentru a asigura oportunitatea exercitării acestor drepturi de către femei.

 

115.   Convenţia Naţiunilor Unite privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, care a fost ratificată de toate statele-membre ale Consiliului Europei, stabileşte obligaţii reciproce în Art. 2 şi Art. 3, care se aplică la toate drepturile garantate în Convenţie, inclusiv drepturile la protecţie socială (Art. 11,13, 14, 15, 16). Dreptul la protecţie socială este o parte a mandatului Organizaţiei Mondiale a Muncii şi este prevăzut într-un şir de Convenţii adoptate de OMM.

 

116.   Tratarea egală a femeilor şi bărbaţilor în protecţie socială este considerată şi în instrumentele Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului. Pactul European Social Revizuit garantează dreptul la protecţie socială pentru toţi lucrătorii şi dependenţii lor (Art. 12), dreptul la asistenţă socială şi medicală pentru toate persoane ce nu dispun de resursele adecvate (Art. 13), dreptul la servicii sociale (Art. 14), dreptul de protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale (Art. 30) şi dreptul la spaţiu locativ (Art. 31) pentru toţi şi prevede măsuri specifice de protecţie socială şi servicii sociale pentru femei lucrătoare şi bărbaţi lucrători cu responsabilităţi familiale (Art. 27), pentru a menţiona unele din cele mai relevante prevederi în domeniul protecţiei sociale. Mai mult ca atât, potrivit Art. E al Pactului European Social Revizuit, drepturile prevăzute în el se vor acorda fără oarecare discriminare în bază de sex.

 

117.   Legislaţia Uniunii Europene prevede şi tratarea egală a femeilor şi bărbaţilor în ceea ce priveşte protecţia socială. Directivele adoptate după anul 1979 asigură tratarea egală a femeilor şi bărbaţilor în sistemele de stat şi sistemele companiilor de protecţie socială, care prevăd asigurare în cazuri de îmbolnăvire, invaliditate, concediere şi ieşire la pensie. Tratarea egală a femeilor şi bărbaţilor se referă nu numai la salariaţi şi întreprinzători individuali ci şi la fermieri şi profesionişti independenţi, la femei şi bărbaţi care din cauza îmbolnăvirii, accidentelor, concedierii sau ieşirii la pensie nu mai primesc remuneraţie pentru munca lor.

 

118.   Principiul egalităţii de gen este critic pentru schemele universale de protecţie socială. Cu toate acestea, femeile sunt adeseori dezavantajate în pensii din cauza perioadelor de absenţă la locurile de muncă prin virtutea responsabilităţilor familiale. Protecţia socială prevede nu doar garantarea tratării egale a femeilor şi bărbaţilor, dar şi o situaţie mai favorabilă pentru femei în societate. Trebuie să fie luate măsurile pentru lichidarea consecinţelor discriminării şi impactului ei asupra femeilor. Măsurile orientate spre obţinerea unor rezultate echitabile de la politicile de protecţie socială trebuie să cpnsidere impactul negativ cumulativ al discriminării asupra posibilităţilor de angajare şi de carieri pentru femei, cum sunt salariile medii mai mice şi întreruperile de carieră cauzate de maternitate, concediile pentru îngrijirea copiilor şi îngrijirea persoanelor vârstnice. Femeile sunt într-o măsură mai mare angajate prin cumul sau la lucrări ocazionale. Datorită acestor factori, beneficiile bazate pe angajarea în câmpul muncii au ca rezultat dezavantajarea femeilor. Femeile sunt uneori supuse constrângerilor culturale, care pot limita accesul lor la finanţe, la moştenire şi la drepturile patrimoniale, care pot spori nevoia lor de protecţie socială.

 

119.   Dreptul la protecţie socială trebuie să fie un drept individual care să nu depindă de dreptul partenerului sau soţului/soţiei. În cazul divorţului la împărţirea averii comune se va lua în seamă faptul cine a avut grijă de dependenţi. Locurile de muncă prietenoase familiei, facilităţile pentru îngrijirea copiilor şi persoanelor vârstnice şi alte forme de infrastructură socială sunt la fel de importante. Interesele economice ale femeilor urmează să fie ocrotite, iar în acest sens plata egală pentru lucrul de valoare egală are o importanţă critică. Politicile active pe piaţa de muncă trebuie să prevadă crearea locurilor de muncă pentru femei şi măsuri de suport menite de a menţine participarea lor pe piaţa de muncă. În termeni mai generali, egalitatea de gen prevede accesul egal la educaţie, instruire şi deservire medicală. Femeile trebuie să dispună de informaţii adecvate pentru a face decizii informate.

 

120.   Îngrijirea copiilor de calitate la preţuri accesibile este la fel o parte componentă importantă a protecţiei sociale, la fel ca şi concediile pentru îngrijirea copiilor, care urmează să fie acordate cât femeilor, atât şi bărbaţilor. Beneficiile pentru copii la fel sunt o problemă de prioritate. Statele trebuie să elaboreze politici specifice pentru a asigura îmbinarea vieţii de lucru şi a vieţii familiale. Tabelele diferenţiate după sex, bazate pe diferite durate prognozate de viaţă pentru femei şi bărbaţi la calcularea pensiilor la fel rezultă în diferenţierea sumelor de pensii pentru femei şi bărbaţi.

 

121.   Dreptul omului la un standard adecvat de trai este un drept de importanţă pentru realizarea tuturor drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale. Datorită existenţei continue a inegalităţii de gen, femeile se confruntă cu mai multe probleme în ceea ce priveşte standardele adecvate de trai. Statutul de mamă singură sau domiciliul în localitate rurală, diferitele forme de violenţă împotriva femeilor sau de izolare din cauza statutului social-economic în particular afectează standardele de trai şi adese ori le împiedică să beneficieze de acest drept.

 

122.   Realizarea egalităţii de gen în protecţie socială implică diferite măsuri, ea poate cere şi acţiuni pozitive în unele domenii. Sistemele de securitate socială la fel trebuie să adreseze perspectivele de gen în ceea ce priveşte HIV/SIDA şi alte hazarduri pentru sănătate.

 

123.   Suplimentar, toate propunerile politice de securitate socială şi schemele de asistenţă socială trebuie să fie supuse evaluării impactului asupra egalităţii de gen. Este necesar de a elabora scheme de monitorizare pentru a preveni rezultate discriminante. Egalitatea de gen în reforma protecţiei sociale trebuie să devină un scop explicit.

 

124.   Responsabilitatea statului în asigurarea egalităţii de gen în protecţie socială şi depunerea eforturilor continue pentru integrarea egalităţii de gen în protecţie socială şi în sistemele de asistenţă socială este foarte clară. Perspectiva egalităţii de gen trebuie să fie integrată în toate drepturile, obligaţiile, măsurile şi transferurile, scopul primar al cărora constă în garantarea accesului la serviciile sociale şi de asistenţă medicală şi în garantarea unui venit adecvat pentru ca femeile şi bărbaţii să poată face faţă riscurilor de viaţă, cum sunt pierderea venitului din cauza invalidităţii, vârstei sau şomajului, în prevenirea sau combaterea sărăciei şi promovarea schimbărilor sociale şi în rezolvarea problemelor în relaţiile dintre oameni. Problema individualizării drepturilor la fel urmează a fi considerată. În recomandare sunt expuse unele elemente principale pe care statele trebuie să le îndeplinească pentru realizarea egalităţii de gen în acest domeniu.

 

7.       Asistenţa medicală, inclusiv aspectele sexuale şi reproductive

 

125.   Dreptul la sănătate, inclusiv sănătatea sexuală şi reproductivă, ca şi celelalte drepturi ale omului, necesită promovare şi ocrotire pentru a se asigura ca femeile să beneficieze de cele mai înalte standarde de sănătate la condiţii egale cu bărbaţii, conform prevederilor unui şir larg de instrumente internaţionale în domeniul drepturilor omului.

 

126.   La nivelul mondial, Art. 25.1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului afirmă că "fiecare are dreptul la un standard de trai adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale ". Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale recunoaşte "dreptul tuturora la cele mai înalte standarde posibile de sănătate fizică şi mentale " (Art. 12.1), iar statele-membre preiau măsuri pentru realizarea în măsură maximă a acestui drept, ele fiind expuse în Art. 12.2. Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, la care au aderat toate statele-membre ale Consiliului Europei, recunoaşte, că statutul inegal al femeilor este un obstacol pentru acces adecvat la asistenţă medicală şi respectiv obligă statele-membre să asigure ca femeile să beneficieze de un acces la asistenţă medicală la condiţii egale cu bărbaţii (Art.12). Această convenţie este primul tratat internaţional în domeniul drepturilor omului în care în mod specific este menţionat accesul la planificarea familiei. Importanţa lui pentru egalitatea de gen şi pentru eliminarea discriminării femeilor s-a reafirmat în anul 1994, când a fost aprobat Programul de Acţiune al Conferinţei Internaţionale privind Populaţia şi Dezvoltarea, iar apoi în anul 1995 în Platforma de Acţiune din Beijing, în care se afirmă, că "drepturile umane ale femeilor includ dreptul lor de control şi de decizie liberă şi responsabilă asupra momentelor sexualităţii, inclusiv sănătăţii sexuale şi reproductive, fără impunere, discriminare şi violenţă ".

 

127.   Un şir întreg de alte drepturi ale omului care urmează a fi ocrotite pentru asigurarea exercitării efective a dreptului la sănătate, inclusiv dreptului la sănătate sexuală şi reproductive, dreptul la viaţă, libertate şi securitate, dreptul de a nu fi supusă torturilor sau altor tratamente josnice, inumane sau degradante sau pedepselor, dreptul de a nu fi supusă discriminării în bază de sex, dreptul la beneficiile oferite de progresul ştiinţific – toate aceste drepturi sunt ocrotite prin intermediul mai multor instrumente în domeniul drepturilor omului.

 

128.   La nivelul european Pactul European Social Revizuit garantează tuturora dreptul de a beneficia de la oarecare măsuri întreprinse pentru asigurarea celui mai înalt posibil standard de sănătate (Art. 11). Potrivit art. E, acest drept urmează a fi acordat fără discriminare în baza sexului[16].

 

129.   Platforma de Acţiune din Beijing a identificat “Femeile şi Sănătatea” ca un domeniu critic de îngrijorare şi a definit cinci obiective strategice: îmbunătăţirea accesului femeilor în decursul întregului ciclu de viaţă la servicii adecvate, accesibile şi calitative de asistenţă medicală, la serviciile informaţionale şi accesorii; dezvoltarea programelor preventive pentru îmbunătăţirea sănătăţii femeilor, întreprinderea iniţiativelor respective pentru curmarea bolilor transmisibile pe cale sexuală, HIV/SIDA, soluţionarea problemelor de sănătate sexuală şi reproductivă; îndeplinirea cercetărilor şi răspândirea informaţiilor despre sănătatea femeilor, disponibilizarea resurselor necesare, monitorizarea activităţilor ulterioare în domeniul sănătăţii femeilor.

 

130.   Platforma de Acţiune din Beijing a accentuat problemele sănătăţii sexuale şi reproductive a femeilor şi a format baza necesară pentru soluţionarea problemei violenţei împotriva femeilor ca unei probleme de sănătate. Legătura între sănătatea şi drepturile omului, recunoaşterea faptului că susţinerea sănătăţii necesită o conştientizare cotidiană a naturii intime a inegalităţii de gen, a socializării sexelor şi violenţei împotriva femeilor, acest lucru fiind reafirmat mai târziu în cadrul primei Conferinţe Europene privind Sănătatea şi Drepturile Omului, organizate în anul 1999.

 

131.   Fără îndoială, progresul obţinut în eliminarea discriminării împotriva femeilor şi în promovarea egalităţii de gen are un impact pozitiv asupra sănătăţii femeilor. Concomitent există mai multe aspecte complexe şi multilaterale de inegalitate, care continuă să caracterizeze relaţiile între femei şi bărbaţi şi să afecteze sănătatea lor şi modalităţile în care femeile şi bărbaţii beneficiază de asistenţa acordată de sistemele de ocrotire a sănătăţii.

 

132.   Lipsa unor programe complexe de activităţi în sectoarele ocrotirii sănătăţii şi educaţiei, ca şi în cadrul politic, economic şi juridic reprezintă o barieră pentru asigurarea sănătăţii sexuale şi sănătăţii reproductive pentru femei şi bărbaţi în decursul întregului ciclu de viaţă ci nu numai în decursul anilor reproductivi.

 

133.   Statele trebuie să acorde o atenţie specială situaţiei femeilor din diferite minorităţi, femeilor migrante, femeilor cu handicap, precum ele se pot confrunta cu riscuri suplimentare pentru sănătatea lor.

 

134.   Responsabilitatea statelor constă în asigurarea eficientă a sănătăţii întregii naţiuni, inclusiv sănătăţii reproductive şi sexuale, astfel încât femeile şi bărbaţii să beneficieze de acces egal la cele mai înalte standarde posibile de sănătate. O atenţie specială urmează a fi acordată dreptului tineretului la informaţie şi dreptului la consultare în domeniul sănătăţii sexuale şi reproductive, dreptul la educaţie sexuală şi reproductivă, dreptul la informare despre factorii de risc şi vulnerabilitate (cum sunt sărăcia şi excluderea socială, handicapurile mentale şi/sau fizice, lipsa locului de trai, violenţa, etc.), care ar putea afecta în mod serios sănătatea şi bunăstarea persoanelor individuale.

 

135.   Dreptul la sănătate în toate formele şi la toate nivelurile include în sine patru elemente esenţiale şi reciproc legate: 1) disponibilitatea facilităţilor de sănătate şi de asistenţă medicală, accesibilitatea bunurilor şi serviciilor respective, inclusiv programelor de sănătate; 2) accesibilitatea pentru toţi fără discriminare (pentru toate categoriile de populaţie, pentru grupele îndeosebi de vulnerabile şi marginalizate, pentru minorităţi etnice, persoane vârstnice sau persoane cu handicap, persoane cu HIV/SIDA); 3) acceptabilitatea, care înseamnă că toate facilităţile, bunurile şi serviciile de asistenţă medicală trebuie să respecte cultura persoanelor individuale, minorităţilor şi comunităţilor, să ia în cont cerinţele impuse de sex, de ciclul de viaţă şi cerinţele confidenţialităţii; şi 4) calitatea, care printre altele, necesită personal calificat cu aprobare ştiinţifică, medicamente cu termen de valabilitate curent şi utilaje medicale în stare sanitară adecvată.

 

136.   Diferenţele de gen nu afectează doar sănătatea, dar se evidenţiază prin modalităţile în care femeile şi bărbaţii sunt tratate/trataţi în sistemele de ocrotire a sănătăţii. Majoritatea cercetărilor medicale şi în domeniul sănătăţii continuă să fie bazate pe presupunerea nedeclarată că bărbaţii şi femeile sunt similari/similare din punctul de vedere fiziologic, cu excepţia sistemului reproductiv. Consecinţele acestei abordări (care ignoră alte diferenţe biologice şi sociale) se materializează în generarea cunoştinţelor care reflectă perspectiva bărbatului în diferite modalităţi; ea prevalează în mai multe teme adresate, în metodele utilizate şi în analizele datelor. Rezultatele obţinute de la atare cercetări uneori sunt inadecvate pentru implementarea politicilor în domeniul egalităţii de gen şi reduc calitatea asistenţei medicale acordate femeilor.

 

137.   În pofida faptului că nu există suficiente cercetări empirice şi colecţii de date dezagregate după sex, unele dovezi ale diferenţei în acces şi în utilizarea serviciilor de asistenţă medicală şi în calitatea asistenţei medicale pe care o primesc femeile şi bărbaţii indică că există o necesitate de a elabora o abordare mai strategică pentru implantarea egalităţii de gen în cercetările medicale, politicile, programele şi proiectele medicale. Aşa o abordare a planificării politicilor, a monitorizării şi evaluării este prevăzută ca o obligaţie a statelor în domeniul egalităţii de gen.

 

138.   Responsabilitatea principală a statelor în acest sens este reflectată în lista de elemente care indică voinţa lor politică şi intenţia de a acţiona în domeniul egalităţii de gen, cu acordarea atenţiei stării sănătăţii femeilor şi bărbaţilor şi serviciilor de asistenţă medicale care le sunt disponibile.

 

8.       Mijloacele de informare publică

 

139.   Rolul şi responsabilitatea mijloacelor de informare publică constau în promovarea schimbărilor sociale necesare pentru asigurarea egalităţii de gen. Ele au fost de mai multe ori accentuate de către diferite organizaţii internaţionale la nivelul mondial şi nivelul european şi în acest sens au fost elaborate îndrumări şi strategii.

 

140.   Platforma de Acţiune din Beijing în “zona critică” denumită “Femeile şi mijloacele de informare publică”, recunoscând faptul că mijloacele de informare publică pot face o contribuţie semnificativ mai mare pentru egalitatea femeilor, la fel menţionează unele aspecte negative ale realităţii actuale: pe de o parte, se observă prezenţa minoritară a femeilor în organele de luare a deciziilor în mijloacele de informare publică, pe când prezenţa lor la alte niveluri a crescut semnificativ în decursul ultimilor decenii; într-al doilea rând, este cert faptul că mijloacele de informare publică în multe cazuri continuă să proiecteze imagini negative şi stereotipizate ale femeilor, fără a demonstra prezenţa lor actuală şi rolul lor în societăţile moderne, de aceasta putem conclude că agenţii mijloacelor de informare publică şi persoanele responsabile pentru luarea deciziilor nu au o viziune echilibrată a realităţii şi nu percep problema egalităţii de gen cu toată seriozitatea.

 

141.   Platforma la fel menţionează progresul tehnologiilor informaţionale, care a făcut posibilă crearea unei reţele globale de comunicaţie cu un impact nou asupra atitudinilor şi comportamentelor. Ca îndrumare pentru acţiune, sunt recomandate două obiective strategice: primul este “majorarea participării şi facilitarea accesului femeilor la exprimare şi la luarea deciziilor în şi prin mijloacele de informare publică şi noile tehnologii de comunicare”; cel de al doilea obiectiv este “promovarea unei prezentări echilibrate a femeilor lipsite de stereotipuri în mijloacele de informare publică.”

 

142.   Aceste obiective, formulate încă cu un deceniu în urmă, au rămas valabile şi corespund prevederilor Convenţiei privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, anume Art. 5. Acest articol stabileşte că statele-membre trebuie să implementeze măsurile adecvate “pentru a modifica conduita socială şi culturală a bărbaţilor şi femeilor, cu scopul eliminării prejudecăţilor şi deprinderilor, şi a tuturor altor practici bazate pe ideea inferiorităţii sau superiorităţii oricărui sex sau oricăror roluri stereotipizate ale bărbaţilor şi femeilor.” Această cerinţă este aplicabilă în toate domeniile de acţiune politică, dar este îndeosebi de relevantă pentru responsabilităţile mijloacelor de informare publică şi acestea trebuie să adopte şi să implementeze măsuri regulatorii, coduri de conduită sau alte forme de regulamente, care să corespundă acestui principiu. Recunoscând independenţa mijloacelor de informare publică şi libertatea lor de expresie, la fel ca şi faptul că ele sunt nişte unităţi nestatale, totuşi trebuie să subliniem că ele sunt responsabile pentru respectarea şi implementarea principiului egalităţii de gen ca unui principiu al drepturilor omului, cât în practicile de funcţionare, atât şi în mesajele lor.

 

143.   La nivelul european aceste momente au fost considerate de Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, acţiunile în acest sens au început îndată cu primele programe de acţiuni în domeniul egalităţii de gen. Recomandarea nr. R (84) 17 cu privire la egalitatea între femei şi bărbaţi în mijloacele de informare publică, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în anul 1984, stabileşte argumentele principale şi îndrumările pentru acţiuni. În viziunea acestui document, “mijloacele de informare publică îndeplinesc un rol important în formarea atitudinilor sociale şi valorilor şi oferă un potenţial imens în calitate de instrumente de schimbări sociale” şi stipulează că statele sunt responsabile pentru valorificarea pe deplin a acestui potenţial, cât în conţinutul programelor, inclusiv publicitatea, atât şi în cercetările impactului asupra stereotipurilor de sex şi prejudecăţilor, asupra facilităţilor de educaţie şi instruire, asupra participării echilibrate în conducere şi în domeniile tehnice, în organele de supraveghere şi de luare a deciziilor, etc.[17] În aceiaşi ordine de idei urmează a fi menţionată şi Rezoluţia 95/C296/06 Consiliului Uniunii Europene şi a reprezentanţilor statelor-membre privind imaginea femeilor şi bărbaţilor în publicitate şi în mijloacele de informare publică, adoptată pe 5 octombrie 1995.

 

144.   Această recomandare include o listă de elemente, prin care se poate stabili voinţa politică a ţărilor în sensul îndeplinirii obligaţiilor asumate în domeniul dat.

 

9.       Violenţa împotriva femeilor

 

145.   Este pe larg recunoscut faptul că violenţa împotriva femeilor este un obstacol serios pe calea egalităţii de gen, care reprezintă o încălcare şi o privare de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

 

146.   Condamnarea violenţei împotriva femeilor ca o acţiune, care constituie încălcarea libertăţii şi integrităţii fizice, psihologice şi/sau sexuale a femeii a atras după sine determinarea diferitor organizaţii internaţionale şi guvernelor naţional de a combate toate tipurile de violenţă împotriva femeilor.

 

147.   La nivelul Naţiunilor Unite, Recomandarea Generală nr. 19 (1992) privind violenţa împotriva femeilor aprobată de Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Împotriva Femeilor stabileşte, că violenţa bazată pe sex este o discriminare în sensul Art. 1 al Convenţiei privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor. Pe de altă parte, Declaraţia Naţiunilor Unite privind Eliminarea Violenţei Împotriva Femeilor, adoptată în anul 1993 de Adunarea Generală a ONU (Rezoluţia 48/104), prevede o definiţie foarte largă şi cuprinzătoare a violenţei împotriva femeilor, care identifică actele de violenţă împotriva femeilor în familie, în comunitate generală, care sunt comise sau tolerate de stat, şi explică, că această violenţă poate avea formele fizice, sexuale şi psihologice. Se afirmă următoarele: “violenţa împotriva femeilor înseamnă orice act de violenţă în baza sexului, care rezultă sau poate rezulta în pagube fizice, sexuale sau psihologice sau suferinţe pentru femei, inclusiv ameninţările cu aceste acte, impunerea sau privarea arbitrară de libertate, care pot avea loc în viaţa publică sau privată.” Declaraţia la fel recunoaşte că unele grupe de femei se supun unui risc impunător de violenţă.

 

148.   Formele diferite de violenţă, circumstanţele şi mediul în care ele de obicei iau loc, acţiunile pentru prevenirea lor şi pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor la nivel mondial s-au concretizat în Platforma de Acţiune din Beijing, care consideră violenţa împotriva femeilor ca un aspect de îngrijorare privind statutul femeilor, la fel ca şi în alte documente politice şi rezoluţii.

 

149.   La nivelul european această problemă a fost abordată pe parcursul ultimelor decenii din diferite puncte de vedere în cadrul lucrărilor Consiliului Europei. Cea de a treia Conferinţă Europeană Ministerială privind Egalitatea între Femei şi Bărbaţi (Roma, 21-22 octombrie 1993), care a fost special dedicată acestei teme, a menţionat “cu îngrijorare majoră, că violenţa împotriva femeilor este un fenomen universal, care este prezent în toate straturile sociale şi în toate societăţile, independent de gradul lor de dezvoltare, de stabilitatea politică, de cultura sau religia”. În Declaraţia Finală a celui de al Doilea Summit al Şefilor de State şi Guverne a Statelor –Membre a Consiliului Europei (Strasbourg, 10-11 octombrie 1997), şefii statelor şi guvernelor au afirmat “determinarea lor de a combate violenţa împotriva femeilor şi toate formele de exploatare sexuală a femeilor”. Această determinare a fost reafirmată în Declaraţia şi Planul de Acţiuni adoptat la Cel de al Treilea Summit al Şefilor de State şi Guverne a Statelor –Membre a Consiliului Europei (Varşovia, 16-17 mai 2005).

 

150.   Potrivit reacţionării Consiliului Europei la problema violenţei împotriva femeilor, Pactul European Social Revizuit prevede protecţia împotriva violenţei în familie şi dreptul familiei la protecţie socială, legală şi economică (Art. 16). Raportul final al Grupului de specialişti în combaterea violenţei împotriva femeilor, care include şi un Plan de Acţiuni pentru combaterea violenţei împotriva femeilor, a fost adoptat în anul 1997. În acest raport se spune: “violenţa împotriva femeilor se va elimina doar atunci când bărbaţii nu vor mai aplica violenţă şi comunităţile vor refuza să tolereze acest fenomen”. Cel mai specific document al Consiliului Europei în acest sens este Recomandarea Rec(2002)5 cu privire la protecţia femeilor împotriva violenţei, adoptată de Comitetul de Miniştri în anul 2002, care clar stipulează că “statele au responsabilitatea şi sunt interesate să ocrotească drepturile femeilor de a nu fi supuse violenţei de orice fel din partea oricărei persoane”. Recent recomandarea a fost modificată, au fost adoptaţi indicatorii necesari pentru evaluarea acţiunilor ulterioare în cadrul recomandării[18] [19].

 

151.   Consiliul Europei a elaborat rapoarte şi a organizat diferite evenimente pentru studierea diferitor aspecte de violenţă împotriva femeilor, cum sunt bărbaţii şi violenţa, căsătoriile forţate şi violenţa domestică, stabilindu-se un forum deschis pentru schimb de informaţii. Toate acestea au contribuit mult la formularea legislaţiei, elaborarea reformelor şi recomandărilor, şi cel important – la elaborarea unei viziuni comune asupra problemei. Recent, ca activitate ulterioară Summitului de la Varşovia, în anul 2006 a fost creată o Forţă de Combatere a Violenţei Împotriva Femeilor, inclusiv a Violenţei Domestice, iar Consiliul Europei a lansat o campanie cu acest prilej în lumea noiembrie a aceluiaşi an[20] [21].

 

152.   Trasarea căilor de dezvoltare a legislaţiei naţionale a statelor-membre a Consiliului Europei conţine exemple de practici bune în abordarea problemei, dar şi evidenţiază că mai multe societăţi tolerează violenţa împotriva femeilor şi o menţin în cultura şi în tradiţiile lor. S-a mai menţionat că infractorii utilizează violenţa ca un mijloc de dominare şi umilire a femeilor şi pentru “întărirea controlului lor”.[22]

 

153.   În Uniunea Europeană lucrul asupra evaluării implementării Platformei de Acţiune din Beijing de către statele – membre ale UE continuă şi se îndeplinesc activităţi pentru eradicarea violenţei domestice împotriva femeilor.

 

154.   Conform legislaţiei internaţionale, statele-membre au responsabilităţi clare în prevenirea încălcării drepturilor femeilor şi în aducerea infractorilor la răspundere, inclusiv în acordarea suportului victimelor. Acest lucru înseamnă că guvernele sunt responsabile pentru măsurile politice, educaţionale, culturale şi practice necesare pentru prevenirea şi eliminarea violenţei împotriva femeilor. În recomandare se prezintă elementele principale care se pot utiliza ca indicatori ai determinării şi ai voinţei politice în acest sens.

 

10.     Traficul de fiinţe umane

 

155.   Mai multe organizaţii internaţionale, la nivelul mondial şi la nivelul european recunosc că traficul de fiinţe umane este o manifestare distinctă a violenţei şi o formă modernă de robie, care cauzează încălcări severe ale drepturilor omului, fiind o crimă împotriva onoarei şi integrităţii fiinţei umane. Această recunoaştere este prezentă într-un şir de instrumente internaţionale legale şi texte politice internaţionale.

 

156.   Cu toate că există puţine surse de informaţii de încredere pentru definirea precisă a anvergurii traficului de fiinţe umane, studiile disponibile demonstrează că acest tip de crime a crescut semnificativ şi a cuprins întreaga lume, afectându-i pe femei şi bărbaţi, fete şi băieţi, dar cele mai dese victime ale traficului de fiinţe umane sunt femeile, mai ales femeile tinere şi fetele. În pofida acestui fapt, organizaţiile internaţionale şi guvernele naţionale au început să reacţioneze la această problemă relativ recent.

 

157.   La nivelul NU, după Convenţia cu privire la Combaterea Traficului de Persoane şi Exploatării Prostituirii Altora, a fost aprobat protocolul privind Prevenirea, Combaterea, Suprimarea şi pedepsirea Traficului de Persoane, îndeosebi a Femeilor şi Copiilor, acest protocol a suplimentat Convenţia Naţiunilor Unite Împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate şi a pus temelia pentru acţiunile internaţionale împotriva traficului de fiinţe umane. În el se conţine prima definiţie a traficului de fiinţe umane, coordonată şi recunoscută pe plan internaţional. Alte instrumente ale ONU, în domeniul drepturilor omului, în particular Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor (Art. 6), Convenţia Privind Drepturile Copilului şi Protocolul Opţional la ea privind vânzarea copiilor, prostituţia copiilor, pornografia copilărească şi Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind interzicerea şi Luarea Acţiunilor Imediate pentru Eliminarea Celor mai Grele Forme de Muncă Copilărească, constituie elemente importante pentru combaterea traficului de fiinţe umane şi pentru protecţia victimelor acestui trafic. ONU a cerut eliminarea acestui fenomen şi acordarea asistenţei victimelor acestei forme de violenţă în mai multe rapoarte, rezoluţii şi programe de acţiuni.

 

158.   Platforma de Acţiune din Beijing, în particular, a îndemnat guvernele ţărilor de origine, tranzitare şi de destinaţie să abordeze factorii - cheie care încurajează traficul de femei şi fete, “inclusiv, prin consolidarea legislaţiei, prin garantarea şi protecţia mai bună a drepturilor femeilor şi fetelor şi prin pedepsirea infractorilor cu pedepse penale şi civile”, să asigure cooperarea între toate autorităţile şi instituţiile de resort, să prevadă resurse pentru reabilitarea victimelor, pentru dezvoltarea educaţiei şi programelor de instruire menite de a preveni traficul de persoane şi de a proteja femeile de la acest flagel.

 

159.   La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate două documente legale, anume Decizia de Cadru a Consiliului privind combaterea traficului de fiinţe umane, adoptată în anul 2002 şi Directiva Consiliului 2004/81/EC, care prevede reglementarea procesului de emitere a permisului de şedere pentru cetăţenii ţărilor terţe, care sunt victime ale traficului de fiinţe umane. S-au implementat şi alte iniţiative şi acţiuni menite de a consolida Uniunea European şi statele-membre în răspunsul lor la problema traficului de fiinţe umane.

 

160.   În ceea ce priveşte Consiliul Europei, fiind o casă naturală pentru ocrotirea şi protecţia drepturilor omului şi demnităţii umane, găsirea soluţiilor pentru problema traficului de fiinţe umane, care direct deteriorează valorile pe care este bazată Organizaţia, a fost un răspuns natural. Începând cu sfârşitul anilor 1980 Consiliul Europei a stabilit standarde şi a elaborat recomandări pentru statele-membre. Pentru definirea activităţilor Organizaţiei s-au elaborat strategii, s-au efectuat cercetări şi studii, s-au elaborat măsuri de conştientizare a publicului, ţările membre fiind încurajate să întocmească planuri naţionale de acţiuni împotriva traficului de fiinţe umane şi de asistenţă tehnică în adaptarea legislaţiei domestice la acest capitol.

 

161.   Prima recomandare care în mod specific consideră problema traficului de fiinţe umane cu scopul exploatării sexuale a fost adoptată în anul 2000 (Recomandarea nr. R (2000) 11 a Comitetului de Miniştri adresată statelor-membre privind acţiunile împotriva traficului de fiinţe umane cu scopul exploatării sexuale). Aici se introduc trei principii esenţiale pentru acţiuni efective: coordonarea activităţilor împotriva traficului de fiinţe umane, cu stabilirea actorilor la diferite niveluri de intervenţie, abordarea multidisciplinară pentru a primi asistenţă de la toate sectoarele, acţiunile cărora sunt esenţiale pentru curmarea activităţii traficanţilor şi/sau acordarea asistenţei victimelor, şi cooperarea între autorităţile statale şi ONG, la nivel naţional şi între ţările de origine, de tranzitare şi de destinaţie ale victimelor.

 

162.   Activităţile următoare după recomandare au adus la adoptarea unui instrument legal internaţional concentrat asupra drepturilor victimelor, bazat pe un mecanism independent de monitorizare, sub denumirea "Convenţia Consiliului Europei cu privire la Acţiunile Împotriva Traficului de Fiinţe Umane", adoptată în luna mai a anului 2005. Valoarea sa adăugată comparativ cu alte instrumente internaţionale constă în echilibrul între protecţia şi promovarea drepturilor victimelor traficului, inclusiv egalitatea sexului şi cerinţele faţă de pedepsele penale şi urmărirea penală[23].

 

163.   Un număr impunător de măsuri stabilite în legislaţia internaţională poate fi transformat în răspunsuri naţionale pentru combaterea traficului de fiinţe umane, chiar şi în statele-membre ale Consiliului Europei, care încă nu sunt părţi la convenţiile internaţionale. Acelaşi principiu se aplică şi la Convenţia Consiliului Europei privind Acţiunile Împotriva Traficului de Fiinţe Umane. Unele prevederi privind prevenirea traficului de fiinţe umane şi privind protecţia şi promovarea drepturilor victimelor necesită depăşirea inegalităţilor între femei şi bărbaţi prin politici specifice pentru femei, care sunt într-un grad mai mare supuse violenţei, prin includerea problemei egalităţii de gen în elaborarea, implementarea şi evaluarea acestor măsuri.

 

164.   În recomandare se prezintă elementele principale care se pot utiliza ca indicatori ai determinării şi ai voinţei politice în acest sens.

 

11. Situaţiile de conflict şi de post-conflict

 

165.   Femeile continuă să sufere mai mult în situaţiile conflictelor armate şi în alte conflicte, împreună cu copiii şi persoanele vârstnice, constituind majoritatea refugiaţilor şi altor persoane strămutate. Pe de altă parte, majoritatea vastă a ostaticilor de război şi a persoanelor dispărute este alcătuită de bărbaţi, iar acest fapt are consecinţe serioase pentru vieţile femeilor. În cadrul situaţiilor de conflict şi post-conflict femeile (soţiile, mamele, surorile şi fiicele mai multor bărbaţi dispăruţi) adese ori asumă rolul conducător în comunitate, devenind capul familiei şi ocrotitorul familiei. Adese ori ele sunt victime de violenţă în conflicte armate. Dar impactul pe care îl produce conflictul asupra lor, lucrul lor în prevenirea conflictelor şi menţinerea păcii, calităţile de lideri pe care ele le demonstrează în reconstruirea societăţilor devastate de războaie este considerabil subestimat şi sub-utilizat. Mai mult ca atât, în reconstrucţia societăţii de dup conflicte femeile adese ori sunt lăsate fără atenţie şi prezenţa lor la nivelul naţional de luare a deciziilor este foarte mică.

 

166.   În ultimii zece ani s-a ajuns la o înţelegere comună a conexiunilor între pace şi securitate, dezvoltare şi drepturile omului, comunitatea internaţională a recunoscut importanţa participării active a femeilor în prevenirea conflictelor, negocierile paşnice şi activităţile de post-conflict.

 

167.   În Platforma de Acţiune din Beijing o secţie întreagă este dedicată femeilor şi conflictelor armate. De atunci, pentru a accelera progresul de implementare a obligaţiilor faţă de femei şi pentru reglementarea corespunzătoare a conflictelor, comunitatea internaţională condamnă puternic toate încălcările drepturilor femeilor şi fetelor în situaţiile conflictelor armate şi utilizarea exploatării sexuale, violenţei şi abuzului. În 1998, când a fost adoptat Statutul Romei şi Curţii Internaţionale Penale, care a intrat în vigoare în anul 2002, s-a stabilit că violul, robia sexuală, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice alte forme de violenţă sexuală de gravitate comparativă reprezintă crime împotriva umanităţii, când sunt comise ca parte a invaziei sau a atacurilor sistematice împotriva populaţiei civile.

 

168.   În anul 2000 Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1325, care îndeamnă femeile să participe în procesele de luare a deciziilor şi în negocierile paşnice, şi concomitent prevede includerea principiilor egalităţii de gen , instruirea în domeniul menţinerii păcii, protecţia femeilor şi includerea problemei egalităţii de gen în sistemele de raportare ale Naţiunilor Unite şi mecanismele de implementare programatice. Această Rezoluţie prezintă o oportunitate pentru participarea femeilor la condiţii egale la toate mesele de negociere şi măsurile pentru protecţia femeilor şi fetelor în timpul conflictelor armate. Pe de altă parte, această Rezoluţie pentru prima dată a  aprobat în mod oficial includerea grupelor societăţii civile, mai ales a femeilor în procesele de menţinere a păcii şi în implementarea acordurilor de pace. Din data aprobării acestei Rezoluţii rapoartele UN privind operaţiunile de menţinere a păcii includ informaţii despre problemele egalităţii de gen şi despre situaţia femeilor în ţările respective.

 

169.   La nivelul european, în anul 2000 Parlamentul European a aprobat raportul privind participarea femeilor în rezolvarea paşnică a conflictelor. Din anii 1990 Consiliul Europei a atras atenţia nu numai la violenţa de la care suferă femeile în timpul situaţiilor de conflict, ci şi la rolul lor în situaţiile de conflict şi de post-conflict, în contextul lărgit al drepturilor omului şi în contextele mai specifice ale participării în procesele politice şi publice de luare a deciziilor şi de implementare a principiului egalităţii de gen.

 

170.   Cea de a Cincia Conferinţă Ministerială a Consiliului Europei privind egalitatea femeilor şi bărbaţilor, organizată la Skopje în anul 2003, a purtat denumirea “Democratizarea, prevenirea conflictelor şi instalarea păcii: perspectivele şi rolurile femeilor”. Conferinţa a adoptat două documente, Declaraţia şi Programul de Acţiuni “Egalitatea De gen: momentul-cheie în schimbarea societăţilor” şi Rezoluţia privind “Rolurile femeilor şi bărbaţilor în prevenirea conflictelor, consolidarea păcii şi procesele democratice de post-conflict – perspectiva de gen”, în care Miniştrii au reafirmat "rolul central al femeilor în prevenirea şi rezolvarea conflictelor, consolidarea păcii şi procesele democratice de post-conflict, la fel ca şi în dialogul între culturi şi între religii ". Rezoluţia, care în anexă defineşte strategiile de consolidare a păcii pentru societăţile în curs de schimbare, este un instrument valoros pentru întărirea rolului femeilor în democratizarea, prevenirea conflictelor şi consolidarea păcii, promovarea metodelor neviolente de rezolvare a conflictelor şi protecţia drepturilor femeilor în timpul conflictelor şi după acestea.

 

171.   Drept activitate ulterioară după această Conferinţă Ministerială, Grupul de Specialişti a elaborat Raportul privind rolul femeilor şi bărbaţilor în dialogul dintre culturi şi religii pentru prevenirea conflictelor, pentru consolidarea păcii şi pentru democratizare, care include recomandări şi activităţi pe care urmează să le întreprindă statele-membre[24].

 

172.   Recomandarea (2003)3 privind participarea echilibrată a femeilor şi bărbaţilor în procesul de luare a deciziilor publice şi politice, aprobată în anul 2003 de Comitetul de Miniştri, oferă statelor-membre ale Consiliului Europei îndrumări pentru sporirea şi afirmarea participării femeilor în acest domeniu. Paragraful 14 îndeamnă statele-membre să “considere echilibrul de gen la desemnarea reprezentanţilor în medierea internaţională şi comitetele de negociere, în special în procesele de reglementare paşnică sau de rezolvare a conflictelor”.

 

173.   Responsabilitatea statelor pentru protecţia drepturilor femeilor în situaţiile de conflict şi pentru asigurarea participării lor complete în prevenirea şi soluţionarea situaţiilor de conflict, pentru implementarea principiului egalităţii de gen în toate aspectele reconstrucţiei de după conflicte şi în toate procesele de consolidare a păcii impune obligaţia de a elimina obstacolele pentru realizarea egalităţii de gen în mai multe alte aspecte ale vieţii femeilor şi bărbaţilor. În recomandare se prezintă elementele principale care se pot utiliza ca indicatori ai determinării şi ai voinţei politice în acest sens.

 

12.     Situaţia specifică a grupelor vulnerabile expuse la discriminare multiplă

 

174.   Discriminarea şi inegalităţile afectează diferite grupe de femei în modalităţi diferite. Cu timpul devine mai recunoscut faptul că incapacitatea de a aborda diferite “diferenţe” care caracterizează problemele diferitor grupe de femei poate submina sau complet anula protecţia drepturilor de care trebuie să se bucure fiecare femeie. Este cert faptul că femeile într-un fel sunt supuse discriminării bazate pe sex, dar concomitent există şi alţi factori care se referă la identitatea socială a femeilor, cum sunt rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică, originea naţională sau socială, asocierea cu o minoritate naţională, proprietatea, naşterea copiilor sau alte circumstanţe, care creează probleme şi alte momente de vulnerabilitate care sunt unice pentru anumite grupe de femei sau care afectează în mod disproporţionat unele femei.

 

175.   Consecinţele formelor multiple de discriminare au fost descrise în diferite modalităţi, ca discriminare complexă, forme interconectate de discriminare, sarcini multiple, ca discriminare dublă sau triplă.

 

176.   Focusând atenţia asupra faptului că aşa factori cum sunt vârsta, handicapul, poziţia social-economică sau calitatea de membru într-un grup etnic sau politic particular ar putea crea anumite bariere pentru femei, Platforma de Acţiune din Beijing a formulat cadrul necesar pentru recunoaşterea formelor multiple şi co-existente de discriminare, care rezultă în dezavantaje multiple. Efectele îmbinate ale discriminării bazate pe sex şi ale discriminării raselor asupra avansării femeilor şi asupra realizării egalităţii de gen au fost în mod special examinate în contextul a trei domenii critice de îngrijorare identificate în Platforma de Acţiune: violenţa împotriva femeilor, femeile şi conflictele armate şi drepturile umane ale femeilor. Intersecţia discriminării în baza sexului şi discriminării raselor la fel a fost considerată în legătură cu fenomenul traficului de femei şi copii. Platforma de Acţiune la fel a contribuit la înţelegerea generală a faptului că mai multe categorii de discriminare nu afectează în mod obligatoriu femeile şi bărbaţii în mod egal.

 

177.   Cu toate acestea, până în prezent impactul dublu al discriminării în baza sexului şi discriminării raselor asupra femeilor şi asupra egalităţii de gen nu s-a studiat în mod detaliat şi aprofundat.

 

178.   În luna martie a anului 2000 Comitetul Naţiunilor Unite pentru Eliminarea Discriminării Raselor a adoptat o recomandare generală privind dimensiunile discriminării raselor, în care s-a subliniat, că discriminarea raselor nu îi afectează pe bărbaţi şi pe femei în acelaşi fel sau aceiaşi măsură, şi că nu există circumstanţe în care discriminarea raselor să le afecteze doar pe femei, sau în mod principal pe femei. La fel în anul 2000 a fost adoptat Documentul Rezultativ al sesiunii speciale Beijing + 5, în care s-a stipulat că guvernele trebuie să preia măsuri necesare pentru curmarea rasismului şi violenţei motivate prin rasism împotriva femeilor şi fetelor şi să suporte programele organizaţiilor neguvernamentale care lucrează în acest domeniu şi să asigure combaterea tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi fetelor, inclusiv violenţa bazată pe rasă sau apartenenţă etnică. Peste un an, în 2001 Conferinţa Mondială Împotriva Rasismului, Discriminării Raselor, Xenofobiei şi Intoleranţei Aferente în Declaraţia sa Finală şi în Programul de Acţiune au recunoscut dimensiunea de gen prezentă în aceste fenomene şi a îndemnat statele să majoreze conştiinţa publică şi să preia măsurile specifice pentru depăşirea acestor probleme.

 

179.   La nivelul european problemele referitoare la vârsta, sexul, apartenenţa etnică, discriminarea raselor, statutul imigranţilor şi minorităţilor etnice, situaţia femeilor cu handicap s-au examinat prin prisma egalităţii de gen, cât de Consiliul Europei, atât şi de Uniunea Europeană.

 

180.   În cadrul Consiliului Europei impactul diversităţii culturale a societăţii Europene asupra egalităţii de gen în urma schimbărilor demografice recente şi migraţiunii a fost examinat în detaliu şi s-a identificat necesitatea de a recunoaşte şi de a studia dimensiunea de gen în toate activităţile de combatere a rasismului şi intoleranţei. În acest sens pot fi menţionate Art. art. 1 paragraful 2, 16 şi 20 ale Pactului European Social Revizuit, studiile şi propunerile Grupului de Lucru privind Migraţia, Diversitatea Culturală şi Egalitatea între Femei şi Bărbaţi făcute în anii 1996-1997. În anul 2000 Concluziile Politice şi Declaraţia Generală a Conferinţei Europene împotriva Rasismului, o contribuţie europeană pentru Conferinţa Mondială împotriva Rasismului au menţionat din nou despre necesitatea includerii perspectivei egalităţii de gen în politicile şi practicile de combatere a rasismului şi intoleranţei în contextul drepturilor omului. O importanţă deosebită în contextul Consiliului Europei este Convenţia de Cadru privind Protecţia Minorităţilor Naţionale, care a fost adoptată în anul 1995 şi introdusă în vigoare în anul 1998. Chiar dacă ea este formulată în mod neutru din punctul de vedere al genului, prevederile ei trebuie să fie aplicate cu luarea în cont a particularităţilor sensibile, luându-se seama de specificul situaţiilor în care se află femeile şi bărbaţii din comunităţile în cauză[25].

 

181.   În ceea ce priveşte femeile cu handicap, ele se supun discriminării duble – discriminării în baza sexului şi discriminării între oamenii cu handicap şi cei fără el. Această sursă dublă de discriminare este în mare măsură necercetată, fiind mascată de cele două componente, dar este abordată în documentul întitulat “Discriminarea împotriva femeilor cu handicap”, care a fost întocmit în cadrul activităţilor îndeplinite în contextul Acordului Parţial în Domeniul Social şi Domeniul Sănătăţii Publice pentru cea de a Doua Conferinţă Europeană a Miniştrilor responsabili pentru politicile de integrare socială a persoanelor cu handicap, care a fost organizată în anul 2003. Acest document a identificat şi a propus măsuri de abordare a acestor tipuri de discriminare suferite de persoanele, care sunt concomitent femei şi persoane cu handicap. Cum s-a notat în document, “femeile cu handicap suferă dificultăţi mult mai mari decât bărbaţii din cauza diferenţelor între rolurile femeilor şi bărbaţilor în societate. Faptul handicapului şi incapacitatea de a face distincţie între situaţia femeilor cu handicap şi situaţia oamenilor cu handicap în general este o neglijare a faptului că oamenii cu handicap la fel sunt bărbaţi şi femei”.

 

182.   Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Handicap adoptată recent la nivelul ONU, care prevede principiul egalităţii bărbaţilor şi femeilor în dispoziţiile sale generale (Art. 3), având şi un articol special întitulat "Femeile cu Handicap" (Art. 6), la fel urmează a fi luată în consideraţie, dar concomitent trebuie să fie luate în seamă aceste prevederi specifice şi necesitatea de a include principiul egalităţii de gen în toate celelalte prevederi.

 

183.   O altă cerinţă importantă în abordarea situaţiei specifice a grupelor vulnerabile expuse discriminării multiple, suplimentar la interzicerea legală a discriminării în baza oricăror criterii constă în ceea ca femeile ce suferă de discriminare în baza sexului şi în baza oricăror altor criterii să devină vizibile, mai ales în statistică şi cercetări, precum invizibilitatea lor duce la continuarea discriminării. Obligaţiile statelor includ şi integrarea dimensiunii egalităţii de gen în toate politicile pentru persoanele ce se confruntă cu discriminarea multiplă, implementarea campaniilor de informare şi conştientizare a publicului la toate nivelurile, acestea fiind adresate publicului larg, femeilor şi fetelor care se află în poziţii îndeosebi de vulnerabile din cauza discriminării multiple, familiilor şi prietenilor lor, grupelor profesionale şi persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor politice. Suplimentar măsurile specifice sunt necesare pentru abordarea aspectelor de educaţie şi instruire, de angajare în câmpul muncii, de politică socială, de participare şi acces la procesul de luare a deciziilor, de sexualitate, la fel ca şi pentru abordarea prejudecăţilor şi reprezentărilor sociale, aspectelor de maternitate, de viaţă familială şi violenţă domestică.

 

184.   În recomandare se prezintă elementele principale care se pot utiliza ca indicatori ai determinării şi ai voinţei politice în acest sens.

 

C – Strategiile, mecanismele şi instrumentele

 

1.       Implementarea strategiilor complementare ca obligaţia statelor în domeniul egalităţii de gen

 

185.   Strategiile legislative şi executive pentru asigurarea respectării, protecţiei şi exercitării depline a drepturilor femeilor şi bărbaţilor la condiţii egale sunt precondiţiile principale pentru realizarea egalităţii de gen, dar ele nu pot schimba atitudinile sau comportamentul. Suplimentar ele nu sunt întotdeauna implementate în mod eficient, sancţiunile pentru încălcarea principiului egalităţii de gen nu sunt destul de efective. De aceasta îmbinarea diferitor strategii şi metode de lucru în domeniul egalităţii de gen a fost recunoscută ca cea mai eficientă abordare pentru realizarea unei egalităţi reale între bărbaţi şi femei.

 

186.   Lucrul Consiliului Europei în direcţia egalităţii de gen a avut ca rezultat o bază solidă pentru o abordare generală a acestui obiectiv, o atenţie considerabilă fiind acordată elaborării diferitor instrumente şi strategii pentru promovarea egalităţii de gen.

 

187.   Pentru a înlătura sau învinge efectul prezent al discriminării trecute în baza sexului, pentru a reduce dezavantajele structurale, pentru a depăşi stereotipurile şi prejudecăţile care încă există în mai multe societăţi şi care reprezintă obstacole pentru realizarea în practică a egalităţii de gen şi limitează accesul femeilor şi bărbaţilor la oportunitatea de a se bucura de drepturile lor în deplină măsură la condiţii egale sunt necesare mai multe acţiuni şi măsuri speciale. Acţiunile specifice adresate în principal femeilor şi implementarea principiului egalităţii de gen în toate politicile şi planurile sunt aspectele principale ale abordării dualiste a egalităţii de gen.

 

188.   Acţiunile specifice sunt văzute ca nişte mijloace excelente pentru abordarea problemelor principale, care afectează starea femeilor şi care urmează a fi eliminate pentru realizarea egalităţii efective de gen. Elaborarea şi implementarea strategiilor specifice orientate spre corectarea poziţiei iniţial inegale a femeilor în mai multe aspecte ale vieţii sociale au fost sarcina tradiţională a mecanismelor naţionale de egalitate a genurilor de la bunul lor început.

 

189.   Acţiunile specifice includ o varietate de acţiuni şi măsuri legislative, executive, administrative, politici şi practici, cum sunt programele de suport şi programele sociale, programele specifice de instruire şi de consolidare a capacităţilor, campaniile şi activităţile educaţionale orientate spre eradicarea unor stereotipuri culturale negative, etc. Ele pot include măsuri preferenţiale, de exemplu, reguli de recrutare specifice, campanii de angajare şi promovare, scopuri expuse în formă numerică, în forma unor termeni, sistemelor de cote, alocărilor sau realocărilor de resurse, etc.

 

190.   Acţiunile specifice, îndeplinite cu utilizarea distincţiilor justificate şi legitimate orientate spre compensarea sau prevenirea inegalităţii de gen sunt menţionate în legislaţia internaţională ca măsuri speciale temporare , acţiuni pozitive sau acţiuni afirmative. În limbajul obişnuit adeseori este utilizat termenul “discriminării pozitive”, care este în măsură semnificativă incorect şi contradictoriu. Convenţia Privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor utilizează desemnarea de “măsuri speciale temporare” (Art. 4.1), potrivit terminologiei Curţii Europene pentru Drepturile Omului măsurile speciale adoptate pentru compensarea sau prevenirea inegalităţii sunt descrise ca "tratamente pozitive diferenţiale ".

 

191.   Scopul acestor măsuri constă în atenuarea sau suprimarea condiţiilor care favorizează discriminarea în baza sexului şi în accelerarea schimbărilor spre egalitate efectivă. În pofida faptului că instrumentele internaţionale în domeniul drepturilor omului nu impun o obligaţie clară asupra statelor-membre de a introduce atare acţiuni speciale, ele sunt obligate să promoveze realizarea eficientă a drepturilor relevante la maxim, utilizând resursele disponibile, care includ aceste tratamente diferenţiale.

 

192.   Pentru a complementa acţiunile specifice în domeniul egalităţii de gen, care în mod obişnuit sunt limitate la domenii politice specifice şi în majoritate sunt elaborate de mecanismele instituţionale în domeniul egalităţii de gen, introducerea principiului egalităţii de gen (gender mainstreaming) a fost aprobată în cadrul Platformei de Acţiuni adoptate la cea de a Patra Conferinţă a Femeilor ONU şi guvernele sunt îndemnate să promoveze această strategie în toate politicile şi programele. De atunci s-au elaborat mai multe definiţii ale principiului egalităţii de gen şi mai multe documente politice privind introducerea acestui principiu în practică, acest fapt implică că ele au fost adoptate de organizaţiile internaţionale, organizaţiile regionale interguvernamentale şi de alte organizaţii.

 

193.   Aportul major al Consiliului Europei în acest sens constă în raportul “Principiul egalităţii de gen: cadrul conceptual, metodologia şi prezentarea practicii bune” publicat în 1998 şi în Recomandarea (98) 14 privind egalitatea de gen, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în acelaşi an[26].

 

194.   De fiecare dată când este menţionat principiul egalităţii de gen, se subliniază că această strategie nu substituie şi de aceasta nu anulează politicile specifice în domeniul egalităţii de gen. Cât strategiile, atât şi acţiunile specifice şi implementarea principiului egalităţii de gen sunt nişte strategii duale şi reciproc complementare, adese ori descrise ca strategii "în două căi" sau strategii "duale". Aşa o strategie dială reprezintă două lature ale aceleiaşi politici: pe de o parte aceasta este o politică care introduce chestiuni noi în agenda politică, propune instrumente noi şi creează alianţe strategice cu partenerii sociali în baza unei viziuni generale, iar pe de altă parte ea este o politică care consolidează obiectivele egalităţii de gen în toate domeniile unei politici regulare în întregul său proces de implementare. Aceste două căi politice sunt strâns corelate. Expertiza acumulată într-o cale este o condiţie-cheie pentru strategia implementată în cea de a doua cale.

 

195.   Aplicarea principiului egalităţii de gen în procesul bugetar este cunoscută ca bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen. Platforma de Acţiune din Beijing recomandă guvernelor să îşi revadă periodic cheltuielile publice şi să îşi ajusteze bugetele astfel încât să asigure egalitatea de gen în accesul la cheltuieli. De atunci bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen a devenit o strategie recunoscută pe plan internaţional pentru realizarea egalităţii de gen. Bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen scoate la iveală efectele bugetelor specifice de gen şi majorează gradul de conştientizare a publicului despre dimensiunea adeseori implicită a discriminării împotriva femeilor. Bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen asigură evaluarea gradului în care obligaţiile asumate de către statele respective s-au transformat în obligaţii bugetare, ea sporeşte transparenţa procesului bugetar şi contribuie la utilizarea mai bună a principiului consultativ şi de participare la elaborarea bugetelor şi monitorizarea rezultatelor şi impacturilor lor. În anul 2005 Consiliul Europei a publicat Raportul Privind Bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen şi Rezoluţia adoptată în cadrul celei de a Şasea Conferinţe Europene Ministeriale privind Egalitatea Femeilor şi Bărbaţilor, care a recomandat Comitetului de Miniştri să înceapă elaborarea unei recomandări la această temă[27].

 

196.   Principiul egalităţii de gen, inclusiv şi bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen nu pot fi implementate fără un set anumit de precondiţii. În primul rând fiecare guvern trebuie să adopte scopul egalităţii de gen ca unul dintre scopurile de importanţă şi trebuie să declare clar intenţia sa, să exprime voinţa şi determinarea fermă de a include principiul egalităţii de gen în toate politicile şi programele. Un mecanism naţional puternic de egalitate dotat cu resurse necesare pentru a influenţa politica statului la toate nivelurile este la fel de important. O altă condiţie importantă constă în faptul ca toate cunoştinţele posibile despre situaţia femeilor şi bărbaţilor şi despre relaţiile între sexe în fiecare domeniu să fie făcute disponibile persoanelor responsabile pentru implementarea principiului egalităţii de gen în practică. Este recunoscut şi faptul că toate nivelurile politice – local, regional, naţional – au o importanţă egală şi că egalitatea de gen urmează a fi promovată, realizată şi suportată de un şir larg de actori, femei şi bărbaţi.

 

197.   Pentru a transpune în practică politicile specifice în domeniul egalităţii de gen este important de a utiliza instrumentele şi tehnicile adecvate. Tehnicile şi instrumentele analitice cuprind statistica dezagregată după criteriul de gen şi alte variabile relevante, cercetările şi prognozele, analiza costurilor şi beneficiilor din perspectiva de gen, cercetările în domeniul de gen, listele de verificare, îndrumările şi termenii de referinţă, evaluarea impactului asupra sexelor. Suplimentar este îndeosebi de important de a utiliza o abordare cooperativă, coordonată şi bazată pe principiile de participare în implementarea principiului egalităţii de gen, inclusiv prin formarea grupurilor de lucru, prin crearea bazelor de date, prin asigurarea participării echilibrate în procesele de luare a deciziilor, prin organizarea conferinţelor şi seminarelor cu scopul informării publicului larg, prin organizarea audierilor pentru a asigura oportunitatea participării directe a oamenilor în elaborarea şi luarea deciziilor asupra politicilor respective.

 

198.   Evaluarea impactului asupra sexelor este un instrument politic pentru examinarea oricăror propuneri politice, pentru a depista şi evalua impacturile lui sau efectele asupra femeilor şi bărbaţilor, astfel încât distorsiunile posibile să fie înlăturate înaintea aprobării propunerii. Ea contribuie la compararea şi evaluarea situaţiei curente şi tendinţelor rezultatelor aşteptate de la politica propusă. Evaluarea impactului asupra sexelor poate fi efectuată în politicile existente şi în procesul de elaborare a politicilor noi, de la legislaţie, planuri, programe, bugete şi acţiuni concrete la îndemnări privind efectuarea cercetărilor.

 

199.   Informaţia şi comunicarea sunt strategii esenţiale pentru schimbarea stereotipurilor de gen, schimbarea culturilor şi schimbarea perceperilor. Un proces important de comunicare înseamnă disponibilitatea informaţiilor despre legislaţia existentă şi nouă, inclusiv standardele legale internaţionale, care ar putea uşura situaţia femeilor, la fel ca şi răspândirea informaţiilor oficiale disponibile, mai ales a datelor statistice cu privire la diferite aspecte ale vieţii femeilor şi bărbaţilor, rapoartelor şi rezultatelor analizelor efectuate pentru a analiza problemele existente în exercitarea drepturilor umane.

 

200.   Cu toate acestea, informarea mai bună nu implică schimbări automate în percepţie şi nu duce la alegeri diferite. Implementarea schimbărilor de comportament şi schimbărilor în atitudini necesită p conştientizare semnificativă şi informare despre schimbări. Pentru a comunica cu succes cu publicul larg sau auditoriile-ţintă este important de a cunoaşte mai mult despre atitudinile lor curente, opiniile şi comportamentul.

 

201.   La fel se recomandă demonstrarea rezultatelor şi exemplelor bune sau scoaterea la iveală a exemplelor rele. Anume aceste activităţi trebuie să fie în centrul atenţiei strategiei de comunicare a guvernelor. În sens mai general, atenţia structurală la crearea perceperii este de importanţă majoră pentru schimbarea deprinderilor înrădăcinate. Nu numai guvernul ci şi organizaţiile sociale în general şi mijloacele de informare publice trebuie să acţioneze în acest sens.

 

202.   Pentru îndeplinirea mai efectivă a obligaţiilor asumate în domeniul promovării egalităţii de gen într-o perioadă specifică de timp, obligaţiile statelor trebuie să fie reflectate în planurile complexe de acţiuni în domeniul egalităţii de gen. În pofida faptului că planurile naţionale de acţiuni în domeniul egalităţii de gen sunt un instrument intens utilizat în aproape toate statele-membre ale Consiliului Europei, potenţialul acestui instrument nu a fost întotdeauna utilizat în măsură deplină.

 

203.   Este important de a se asigura ca dezbaterile privind elaborarea planului naţional să fie deschise pentru femei şi pentru bărbaţi. Cu toate că mecanismele naţionale instituţionale pentru egalitatea de gen trebuie să îndeplinească un rol decisiv în elaborarea, implementare şi evaluarea rezultatelor planurilor de acţiuni, toţi participanţii la proces, inclusiv organizaţiile femeilor şi ONG din domeniul egalităţii de gen, instituţiile de învăţământ şi de cercetări, mass-media, patronatele, sindicatele, alte instituţii publice - toate părţile interesate trebuie să îndeplinească roluri active/productive în formularea şi implementarea politicii egalităţii de gen şi în procesul de evaluare.

 

204.   Din cauza dinamismului societăţilor noastre la nivelurile economic, social şi cultural, statele trebuie să evalueze măsurile utilizate pentru implementarea planurilor de acţiuni în mod regulat şi dacă e necesar, să ajusteze strategiile lor în baza acestor evaluări.

 

2.       Crearea sau consolidarea mecanismelor instituţionale /maşinăriei naţionale pentru egalitatea de gen

 

205.   Importanţa mecanismelor /maşinăriei naţionale pentru egalitatea de gen şi avansarea femeilor a fost în mod repetat recunoscută de organizaţiile internaţionale în domeniul drepturilor omului şi drepturilor femeilor. Situaţia lor şi rolurile lor s-au definit în mod progresiv, la fel ca şi strategiile ce urmează a fi adoptate pentru asigurarea eficienţei activităţilor lor.

 

206.   De la accentuarea situaţiei femeilor şi statutului lor, care iniţial a fost un scop specific al acestor mecanisme, s-a produs o schimbare drastică, mai ales după cea de a Patra Conferinţă a Femeilor (Beijing, 1995). După acest eveniment mecanismele în cauză s-au focusat asupra relaţiilor între femei şi bărbaţi, fiind adoptată o abordare mai globală a problemei. Platforma de Acţiune în capitolul “Mecanismele Instituţionale pentru Avansarea Femeilor” a stabilit şi cerinţele principale care urmează a fi îndeplinite de aceste mecanisme, pentru a se garanta eficienţa lor.

 

207.   În pofida faptului că mecanismele în domeniul egalităţii de gen s-au diversificat şi s-au multiplicat la diferite niveluri de guvernare în toată lumea, unele cerinţe de bază pentru aceste modele diferite şi pentru funcţionarea lor eficientă urmează a fi îndeplinite, asupra lor şi se focusează această recomandare. Cerinţele care sunt considerate în prezent sunt esenţiale pentru îndeplinirea rolului lor catalitic în sensul integrării principiului egalităţii de gen în societate, la fel ca şi pentru realizarea politicilor specifice în domeniul egalităţii sexului, pentru coordonarea lor cu succes şi pentru evaluarea rezultatelor.

 

208.   Aceste cerinţe, printre altele, includ următoarele aspecte: amplasarea şi statutul mecanismelor, baza lor legală şi claritatea mandatului, autoritatea şi vizibilitatea, recunoaşterea politică şi finanţarea, necesitatea unei structuri interdepartamentale pentru coordonarea procesului de implementare a egalităţii de gen, ele trebuie să fie constituite de reprezentanţi cu împuterniciri clare în luarea deciziilor, acumularea experienţei, instrumentelor necesare, stabilirea canalelor efective de comunicare şi cooperare cu organizaţiile societăţii civile la orice nivel, cu partenerii internaţionali şi organizaţiile internaţionale.

 

209.   Necesitatea instituirii mecanismelor pentru asigurarea egalităţii de gen la toate nivelurile de guvernare, anume în diferite domenii politice – în cadrul ministerelor, departamentelor şi în alte sectoare, la fel ca şi la diferite niveluri de guvernare - naţional, regional şi local a fost în general recunoscută ca un mijloc de elaborare, implementare şi coordinare a politicilor menite de a asigura egalitatea de gen. Cu toate acestea, aceste mecanisme s-au dovedit a fi necesare şi altor instituţii de stat, din afara guvernelor, în particular, la nivelul parlamentar. Existenţa agenţiilor independente şi altor organe care să examineze şi să soluţioneze problemele asociate cu egalitatea de gen, împuternicite de a primi şi analiza plângerile privind discriminarea în baza sexului, s-a dovedit a fi o practică eficientă.

 

3.       Elaborarea studiilor şi instrumentelor pentru evaluarea situaţiei femeilor şi bărbaţilor şi măsurarea acestei situaţii

 

210.   Pentru a evalua situaţia femeilor şi bărbaţilor în societăţile noastre, pentru a face posibilă elaborarea politicilor în domeniul egalităţii de gen cu luarea în cont a tuturor altor aspecte, legate de sexe, a naturii relaţiilor între femei şi bărbaţi şi a diferitor realităţi sociale a lor, a duratei prognozate de viaţă şi a circumstanţelor sociale, care să poată măsura progresul obţinut, rezultatele activităţilor şi strategiilor implementate, statele trebuie să elaboreze instrumente specifice şi în mod sistematic să îndeplinească activităţi de evaluare şi monitorizare.

 

211.   Pentru a face decizii informate este necesară înţelegerea corectă a proceselor sociale, iar informaţiile specifice în domeniul egalităţii de gen trebuie să fie întotdeauna actualizate. Cunoaşterea adâncă a situaţiei necesită elaborarea şi analizarea regulată a indicatorilor cantitativi şi calitativi în toate domeniile în care trebuie să fie realizată egalitatea de gen.

 

212.   În aceiaşi măsură este necesară colectarea şi analizarea regulată a datelor statistice dezagregate după criteriul sexelor. Această activitate necesită participarea organizaţiilor responsabile pentru sistemul statistic la nivel naţional şi a departamentelor de resort.

 

213.   Sunt necesare instrumente şi unelte pentru efectuarea analizei legilor şi politicilor din punctul de vedere al impactului asupra egalităţii de gen, pentru bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen, pentru asigurarea unei distribuţii echilibrate şi echitabile a resurselor, luându-se în cont şi recunoscându-se situaţiile diferite de viaţă ale femeilor şi bărbaţilor. Aceste instrumente şi unelte pot avea forme diferite şi trebuie să fie bazate pe cercetări şi studii, care deja se îndeplinesc în diferite ţări. Schimburile de informaţii, experienţa şi practica bună în acest sens sunt binevenite. Evaluarea impactului asupra sexelor şi bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen trebuie să devină un exerciţiu regulat la toate nivelurile politice şi toate nivelurile de luare a deciziilor, dacă urmează a fi realizată cu adevărat egalitatea de gen.

 

214.   Celelalte instrumente auxiliare pentru suportarea progresului în direcţia egalităţii de gen sunt mecanismele, cât instituţionale atât şi cele operaţionale, necesare pentru monitorizarea regulată şi evaluarea rezultatelor. Acest lucru este posibil doar în cazul în care toţi indicatorii măsurabili, cum sunt scopurile, termenii de îndeplinire şi metodele de evaluare vor fi incluşi în politicile şi programele adoptate în diferite domenii.

 

215.   În final, baza acestor instrumente şi unelte şi baza funcţionării lor efective constă în existenţa şi suportul studiilor problemelor egalităţii de gen în universităţi şi instituţii de cercetare, inclusiv promovarea şi finanţarea proiectelor, organizarea cursurilor de instruire, realizarea lecţiilor şi seminarelor orientate spre crearea unei expertize rezonabile în domeniul egalităţii de gen.

 

4.       Stabilirea relaţiilor de cooperare şi parteneriatelor

 

216.   Stabilirea canalelor de cooperare regulată şi consistentă cu o varietate de participanţi sociali este o necesitate absolută pentru succesul politicilor în domeniul egalităţii de gen. Comunitatea internaţională şi societatea împreună în mod treptat au înţeles că realizarea egalităţii de gen este un efort foarte global, precum această problemă îi afectează pe toţi cetăţenii, cât pe bărbaţi, atât şi pe femei, afectează guvernele şi autorităţile de la toate nivelurile organizării sociale, organizaţiile societăţii civile şi toate forţele civile ale oricărei comunităţi naţionale, regionale sau internaţionale.

 

217.   În ceea ce priveşte guvernul şi rolul său principal în acest sens, legăturile regulate şi strânse, de natură formală şi informală urmează a fi stabilite între toate părţile interesate în cadrul structurilor guvernamentale şi administrative, cât în sens orizontal, cu diferite domenii, atât şi în sens vertical, cu diferite niveluri de putere. Mecanismele instituţionale pentru egalitatea de gen au un rol esenţial de coordinare în acest sens şi urmează a fi suplimentate prin participarea activă a tuturor partenerilor sociali, această coordonare şi colaborare fiind o precondiţie pentru succesul politicilor în domeniul egalităţii de gen.

 

218.   În ceea ce priveşte cooperarea între instituţiile oficiale guvernamentale şi organizaţiile societăţii civile, sunt necesare legăturile formale şi informale cu o întreagă diversitate de parteneri sociali. Cu organizaţiile femeieşti pentru drepturile omului, cu partenerii sociali, cu instituţiile academice şi de cercetare, cu mass-media, etc. Dialogul regulat cu aceste grupuri poate avea diferite forme, în dependenţă de natură şi scopuri, dar toate aceste părţi interesate sunt partenerii guvernelor în promovarea egalităţii de gen. Atrăgând atenţia membrilor săi asupra problemelor egalităţii de gen, elaborând propuneri sau sugestii, cooperând în cadrul proiectelor specifice, îndeplinind cercetări în domeniile respective, sau în cazul mass-media, asigurând vizibilitatea şi legitimaţia problemelor egalităţii de gen, toţi partenerii social trebuie să fie atraşi în procesul realizării egalităţii de gen, participarea lor fiind apreciată şi încurajată de către state.


[1] Îndeplinirea obligaţiunilor asumate de către statele-membre (CM/Monitor(2003)15).

[2] Gender mainstreaming – Baza conceptuală, metodologia şi prezentarea practicilor bune. Raportul activităţilor Grupului de Specialişti în Mainstreaming (EG-S-MS), EG-S-MS (98) 2 rev., Consiliul Europei.

[3] Convenţia cu privire la Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor, Articolul 1.

[4] Comentariul General Nr. 16 (2005) – drepturile egale ale bărbaţilor şi femeilor în exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale (Articolul 3 al Convenţiei Internaţionale cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale) al Comitetului pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale (E/C.12/2005/4, 11 August 2005).

[5] Ibidem.

[6] Grupul de Specialişti în Egalitate şi Democraţie, Raportul Final al Activităţilor, p. 11, Publicaţia Consiliului Europei, 1996.

[7] Recomandarea Rec(2003)3 a Comitetului de Miniştri pentru ţările-membre privind participarea echilibrată a femeilor şi bărbaţilor în procesul de luare a deciziilor politice şi publice – Consiliul Europei.

[8] Acţiune pozitivă în domeniul egalităţii între bărbaţi şi femei – Raportul Final al Grupului de Specialişti în Acţiune Pozitivă în Domeniul Egalităţii între Femei şi Bărbaţi (EG-S-PA), EG-S-PA (2000) 7, Consiliul Europei.

[9] Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor, Article 4.

[10] Gender mainstreaming – Cadrul conceptual, metodologia şi prezentarea practicilor bune. Raportul Final al Grupului de Specialişti în Mainstreaming (EG-S-MS), EG-S-MS (98) 2 rev., Consiliul Europei.

[11] Ibidem.

[12] Raportul Final al Grupului de Specialişti în Bugetarea Sensibilă la dimensiunea de gen (EG-S-GB), EG-S-GB (2004) RAP FIN, Consiliul Europei.

[13] Vezi Recomandarea 1700 (2005) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind discriminarea împotriva femeilor la plasare în câmpul muncii şi la locurile de muncă

[14] Vezi: Rezoluţia 1348 (2004) Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind reprezentarea echilibrată a genurilor în Adunarea Parlamentară; Recomandarea 1676 (2004) privind participarea femeilor la alegeri; Recomandarea 1738 (2006) şi Rezoluţia 1489 (2006) privind mecanismele de asigurare a participării femeilor în procesele de luare a deciziilor.

[15] Vezi Recomandarea 1769 (2006) Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind necesitatea îmbinării vieţii de muncă şi a vieţii familiale.

[16] Vezi Recomandarea 1675 (2004) şi Rezoluţia1399 (2004) cu privire la strategia europeană pentru promovarea sănătăţii şi drepturilor sexuale şi reproductive.

[17] Vezi recomandările recente ale Comitetului de Miniştri privind pluralismul în mijloacele de informare publică şi diversitatea conţinutului (CM/Rec(2007)2) şi privind rolul mijloacelor de informare publică în societatea informaţională (CM/Rec(2007)3) care stabilesc că “O atenţie aparte urmează a fi acordată problemelor egalităţii de gen”.

[18] Prima evaluare a implementării recomandării este prezentată în “Combaterea violenţei împotriva femeilor – Studiul măsurilor şi acţiunilor preluate în statele-membre ale Consiliului Europei”, Consiliul Europei 2006 (CDEG (2006) 3).

[19] vezi: Recomandarea 1582 (2002) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind violenţa domestică împotriva femeilor; Rezoluţia 1327 (2003) Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind “aşa numitele” crime de onoare; Recomandarea 1663(2004) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind robia domestică: servitudinea, au pairs şi căsătoriile la comandă; Recomandarea 1681 (2004) privind campania de combatere a violenţei domestice în Europa; Recomandarea 1709 (2005) şi rezoluţia 1454 (2005) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dispariţia şi omorul unui număr mare de femei şi fete în Mexic; Recomandarea 1723 (2005) şi Rezoluţia 1468 (2005) Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind căsătoriile forţate şi căsătoriile între copii.

[20] Vezi pagina web a campaniei: http://www.coe.int/stopviolence/intergov

[21] Vezi Recomandarea 1759 (2006) şi Rezoluţia 1512 (2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind unirea parlamentelor pentru combaterea violenţei domestice împotriva femeilor.

[22] Forum Informaţional privind eradicarea violenţei domestice: Acţiuni şi Măsuri (1998) (Forumul Informaţional privind Politicile în Domeniul Egalităţii Între Femei şi Bărbaţi, Bucureşti. Doc. EG/BUC (99), Consiliul Europei.

[23] Vezi Recomandarea 165 (2005) şi Rezoluţia 196 (2005) ale Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Consiliului Europei privind combaterea traficului de fiinţe umane şi a exploatării lor sexuale: rolul oraşelor şi regiunilor; Rezoluţia 210 (2006) Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Consiliului Europei privind campania Consiliului Europei de combatere a traficului de fiinţe umane.

[24] Vezi Recomandarea 1665 (2004) şi Rezoluţia 1385 (2004) Adunării Parlamentare Consiliului Europei privind prevenirea şi rezolvarea conflictelor: rolul femeilor.

[25] Vezi Rezoluţia 1464 (2005) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind femeile şi religia în Europa.

[26] Vezi Recomandarea 148 (2004) şi Rezoluţia 176 (2004) Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Consiliului Europei privind implementarea principiului egalităţii de gen la nivel local şi regional: strategia promovării egalităţii între femei şi bărbaţi în oraşe şi regiuni.

[27] Vezi Recomandarea 1739 (2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind bugetarea sensibilă la dimensiunea de gen.